Cât de încurcate sunt căile Domnului, ca să folosesc o sintagmă atât de cunoscută, dar mai ales cât de deslușite pot deveni ele, stimați cititori, putem deduce din tentativa de asasinat asupra fostului și viitorului președinte american, Donald Trump. Fără altă retorică religioasă, se poate spune că această nereușită a complotiștilor de a-l scoate din cursa prezidențială pe Trump, care nu le este pe placul celor care vor să mențină actualul status quo pretins democratic de tip neomarxist și globalist, care susțin principiile corectitudinii politice și pe cel al disciminării majoritare, stă sub pavăza și însemnul Providenței. Este de domeniul evidenței acest adevăr, și cu atât mai mult va fi validat de istorie, întrucât așa cum ne putem da seama, Dumnezeu l-a scăpat de la moarte pe acest om providențial, într-un mod miraculos și nu în mod întâmplător, ci cu un scop bine definit, prin care este prevăzută nu doar schimbarea stării - a căderii libere - în care a ajuns America, ci schimbarea întregii lumi! În acest mod și pe această cale, a fost marcat încă un pas spre ceea ce din perspectivă eshatologică - teoria despre sfârșitul lumii - duce spre Apocalipsă, așa cum stă în Proiectul divin, necunoscut și de nepătruns cu mintea umană. Pentru aceasta, ca să folosesc un clasic în viață, a fost nevoie de un asasinat, cum de altfel în orice plan divin, a fost și este nevoie de jertfă! De o jertfă providențială, am putea spune, după cum era să fie și Trump, care a fost ales pentru acest scop divin!
Ceea ce trebuie cunoscut, este faptul că însăși această superputere, cu bunele și relele ei, SUA, are o asemenea ascendență providențială divină, chiar apariția ei pe scena lumii fiind prevăzută în unele profeții biblice, în mod deosebit de Sfântul Ioan Teologul, în cunoscuta sa carte Apocalipsa - Revelația. Cu bunăvoința și cred și spre interesul dumneavoastră, voi face unele referințe, comentate și argumentate de unii exegeți biblici creștini asupra istoricului profețit al acestei națiuni. O referință directă asupra sa este regăsită în cartea citată (13:11-18). Așa cum aveau să constate acești exegeții biblici, acea “Fiara” ridicată din pământ avea să devină cea mai puternică națiune de pe glob. În conformitate cu interpretarea autoarei lucrării Tragedia Veacurilor (Contraversa cosmică reflectată în istoria creștinismului), E. G. White, această țară a răsărit ca o “plantă” din pământ, într-un teritoriu neocupat în întregime până atunci. Din cursul de Istoria Sociologiei Americii îmi amintesc de faptul că speranța de dezvoltare și consolidare a acestor grupuri de refugiați - emigranți din mai multe țări euro-asiatice, a licărit pentru cei mai mulți în
acele luminișuri din poienițele găsite sau rezultate în urma defrișării pădurilor, din care ulterior avea să apară ceea ce știm că sunt astăzi megalopolisurile americane. Analogic cu această constare, într-un discurs despre părinții peregrini fondatori ai acestei națiuni, ținut în anul 1824, pastorul Edward Everett se întreba: “Au căutat ei oare un loc retras, inofensiv prin obscuritatea lui și sigur prin izolarea lui, unde mica biserică din Leyden să se poate bucura de libertate de conștiință? Iată regiuni întinse peste care, în cuceriri pașnice, (..) ei au purtat stindardul crucii”.
Aceeași constatare, exprimată în relativ aceiași termeni cu cei exprimați de autoarea citată anterior, o întâlnim și la G.A. Townsend, în cartea Lumea Nouă în comparație cu cea veche. Acest autor compara America cu “o sămânță tăcută”, care crescând a devenind imperiu. De pe o poziție mai mult de natură kratologică decât eshatologică -, mult mai evidentă decât cea cu tendință religioasă, o asemenea apreciere o întâlnim și în revistă europeană (The Dublin Nation - Națiunea Dublin (1850), în care Statatele Unite erau privite “ca un minunat imperiu care iese la lumină”, și care “în tăcerea pământului își adaugă zilnic putere și măreție”.
Așa cum este demonstrat, acest fapt istoric, profețit de Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsa (13:11-18), s-a împlinit prin crearea a ceea ce este îndeobște cunoscut prin sintagma “Lume Nouă”, care în comparație cu “Lumea Veche”, s-a ridicat ca putere în anul 1798. Acest aspect este consemnat și subliniat și de autoarea neoprotestantă E. G. White, când spune în mod explicit că: “O singură națiune, și numai una, corespunde descrierii din această profeție, care face referire indiscutabil la Statele Unite ale Americii”. Dar așa cum ne-a demonstrat istoria, această pretinsă “icoană a democrației”, întruchipată în mod tendențios de această pretinsă unică superputere, are și alte fațete decât cele exprimate printr-o asemenea “icoană” cu încărcătură simbolică sacră, în analogie cu puterea papală, care împreună au configurat așa-numita “putere bicefală”, foarte prezentă astăzi, între cei doi lideri catolici ai acestor două puteri: Papa Francisc și președintel Joe Biden. Așa cum ne putem da seama, prin acțiunile întreprinse de-a lungul existenței sale relativ scurte, nu întotdeauna “ortodoxe”, s-a desacralizat tot mai mult, nemaifiind, probabil, nici icoană și cât de curând nici superputere, tendința unor puteri pentru multipolaritate fiind în prezent mai mult decât evidentă.
Prin aceste argumente și nu numai, putem deduce că tot ceea ce s-a întâmplat și urmează să se întâmple, ca urmare a acestei intervenții divine în raport cu scopul providențial asupra acestei națiuni și a probabilului viitor președinte, aflat la un “glonț” distanță de fotoliul oval de la Casa Albă, aș spune că un “glonț providențial”, se va întâmpla, astfel că prin acest semn divin și destin prescris lui Donald Trump, acesta va prelua cu cea mai mare probabilitate acest statut suprem de pe mapamond, după unii chiar de “supraom”, cu aura și sub sceptrul puterii divine, demonstrând, dacă mai era nevoie, că nu voința arbitrară a oamenilor stă la baza cursului istoriei acestei lumi și a creației în general, ci acea Putere providențială, care se află deasupra noastră, asemenea îngerilor păzitori, cum a fost și în cazul celui căruia i-a fost pregătit un asemenea atentat și destin, în același timp și în mod contradictoriu, față de care omul nu e decât o iluzie a ceea ce se crede că este prin micimea lui!
Dr. Ioan Jude, sociolog
