Duminică, cel de-al doilea tur de scrutin pare, cel puțin teoretic, să hotărască categoric viitoarea soartă guvernamentală a Franței și, într-o bună măsură, chiar și parcursul UE.
Parlamentul francez are 577 de membri aleși pentru un mandat de 5 ani prin metoda majorității uninominale, în două tururi de scrutin pe circumscripții electorale.
Scorul primului tur ne arată că Rassemblement Național (RN) se situează la 33%, fiind câștigătorii primei runde.
Acestei formațiuni, RN, catalogată de extremă dreaptă, îi urmează în top, la 28 de procente, Nouveau Front Populaire, un conglomerat de comuniști și extremiști de stânga, în timp ce fosta majoritate macronistă, Ensemble, a obținut cu greu 20%.
Previziunile realiste, dat fiind sistemul francez, majoritar în două tururi de scrutin, ne descriu un grafic electoral care poate face mult mai vizibilă ascensiunea RN după cel de-al doilea tur.
Unele proiecții duc chiar la 300 de viitoare locuri ce vor fi obținute de naționaliști.
Acestă ipoteza i-ar oferi o majoritate absolută RN-ului, variantă în care Macron ar fi nevoit să-l numească ca prim-ministru pe tânărul de 28 de ani, care conduce acum această formațiune, Jordan Bardella.
Mulți analiști politici s-ar grăbi să spună că președintele Macron nici nu și-ar fi putut închipui că va ajunge în această situație care nu-i dă de ales decât între cele două extreme.
Una a tânărului populist de dreapta și, deci, tot mai simpatizatului Bardella și cealaltă a obositorului și absurdului comunist Jean Luc Mélenchon, populist si el.
În 2017, adversarii lui Macron erau Marine Le Pen și același Jean Luc Mélenchon.
Între timp, însă, partidul lui Marine Le Pen și-a schimbat interfața prin Bardella și, în mare parte discursul, orientându-se de la extremă spre centru dreapta, ușor.
În schimb, comuniștii, nu numai că și-au radicalizat discursul, dar au deviat înspre antisemitism, iar în pro islamismul lor manifestă tăcere și mare toleranță față de unele grupări teroriste.
Pe de altă parte, în legătură cu războiul din Ucraina, nu par deloc de partea celor care își apără țara de agresor.
S-ar putea spune că decizia de dizolvare a camerei inferioare a parlamentului a fost una precipitată și că Emmanuel Marcon n-a anticipat rezultatele “dezastroase” ale acestor alegeri anticipate.
Oare chiar așa să fie?!
Când a fost ales președinte, Macron avea sub 40 de ani și a măturat alegerile cu un partid nou, cumva mai mult de internet, dar susținut de oameni importanți, cu experiență și notorietate, de la centru-stânga și de la centru dreapta.
Imaginea lui și a partidului său întruchipa “centrismul de icoană”, el însuși fiind un “populist centrist”.
Pe fondul dezamăgirilor continue și a diminuării încrederii în formațiunile politice clasice franceze, actualul președinte a propovăduit un centrism salvator - “macronismul”, care s-a bazat pe promisiunile unor transformări radicale. Acestea, evident, nu au mai avut loc niciodată, cel puțin nu la nivelul așteptărilor.
Tot ce a reușit Macron să facă în politicile de guvernare a fost aceea de a concilia unele măsuri economice liberale cu altele de stânga, dând o oarecare satisfacție dreptei, pe de-o parte, și acordând alte mari “compensații” “progresismului cultural” și diverselor sale forme de militantism…
Acest meșteșug, însă, a proiectat opoziția la politicile sale înspre cele două extreme, din momentul ce reușise să coalizeze în jurul său atât oamenii politici din centrul dreapta, cât și din centul stânga, politicieni care, altfel, erau în opoziție unii față de alții.
Evident, vocile opoziției împotriva macronismului centrist nu mai aveau de unde veni decât de la extreme.
Dar societatea franceză, oricine cu scaun la cap, ar spune asta, nu este una a extremismului! Și așa este.
Francezii au sacționat jocul politic a lui Macron, după unii analiști, amendând însăși construcția sa politică ca extremistă, chiar dacă, atenție, am vorbi de un “extremism de centru”.
Prin urmare, echilibrul real ar consta în alternanța la guvernare, ceea ce dă vigoare plămânilor democrației și nu în rotirea pe traiectoria unui cerc în jurul aceluiași centru reprezentat de Macron.
Acesta, după unii, ar fi creat un sistem care și-a propus să înghită toate vehiculele elitelor de centru, ca un fel de “Le boulevard périphérique de Paris” ce direcționează toate rutele vocilor de bon ton spre Palais de l'Elysée.
(Aș fi tentat să spun că în Micul Paris, jocul politic românesc cu două partide de centru stânga-dreapta, PSD și PNL, îmi pare oleacă mai isteț… Mai “șmecher, sigur, este.)
Francezii, se pare, au optat să sancționeze noua formă de extremism (centrist) și nu o puteau face, uitându-se spre opoziție, decât balansând mai mult spre una dintre extreme care prefigura să se coaguleze spre centrul dreapta, acela mult visat, care să le ofere și un spațiu mai larg de respiro și speranță (controlul asupra migrației, luarea unor măsuri ferme pentru mărirea siguranței publice, stoparea curentului de anulare a culturii și a ideologiei woke, temperarea politicilor eco-iraționale, diminuarea birocrației excesive, scăderea impozitelor… în opoziție cu ceea ce propune stânga proislamistă, de mărire a impozitelor până la 90%, dezarmare poliție, rechiziționarea locuințelor nelocuite sau a excesului de spațiu și instalarea migranților în acestea…)
Macron a luat intempestiv hotărârea de a organiza alegeri parlamentare anticipate imediat după victoria RN-ului la alegerile europene.
Erau previzibile de câtea luni bune succesul discursului lui Bardella și carisma sa.
De aceea mulți cred că Macron nu a făcut decât un joc, foarte conștient de consecințe, ca să grăbească acest scenariu posibil.
De ce?
În primil rând pentru că își știa guvernul său condus de Gabriel Attal, cel care și-a numit iubitul ministru de externe, incapabil de a scoate Franța din această criză politică.
Apoi, în varianta în care ar fi pus în situația de a-l numi pe Bardella premier, atât neexperimentatul politician, cât și partidul său,
RN-ul, se vor afla într-o mare criză identitară în a se raporta la ceea ce au promis populist în campania electorală.
Politicile lor economice și sociale vor fi greu de implementat, iar poziția lor față de UE și Ucraina vor trebui clar definite.
Diferențele de opinii din interiorul RN-ului vor putea duce la fracționarea partidului, la accentuarea unei poziții mai de echilibru, spre centru, a grupului din jurul unui lider ca Bardella, și accentuarea unor voci mult mai spre extremă dreapta a celor nemulțumiți și mult mai vechi lideri din partid.
Slăbit din interior și neonorându-și angajamentele în bună parte, cu o presă majoritar ostilă, probabil că noua speranța a politicii franceze își va arăta repede limitele, eșuând.
În tot acest timp, singura opoziție credibilă care va avea și suficiente instrumente de temperare a eventualelor derapaje va fi chiar președintele Maron, cel încă în funcție.
El va continua să joace, astfel, un rol major, de salvator, care, la o adică, sub presiunea unei societăți civile stângiste, peste un an, poate declanșa alte alegeri anticipate.
În această situație, este clar că nici șansele candidatei Marie Le Pen la prezidențialele viitoare nu vor mai fi atât de mari precum se întrevăd astăzi.
Pe acest scenariu, președintele Macron a jucat strategic. “Il était brillant!”
Dar dacă Bardella nu va acceptat guvernarea acum, va guverna Macron cu unul ca Mélenchon prim-ministru?
Asta ar aduce Franța imediat în dezastru și faliment, iar, pentru viitor, ar asigura o victorie nimicitoare lui Marine Le Pen la prezidențiale.
Să așteptăm rezultatele celui de-al doilea tur, ați zice, tovarăși.
Eu, unul, mult mai curios și interesat sunt să aflu cum veți proceda, după Monsieur le Président Macron.
Marius Ichim
Este cu adevărat fascinant cum scena politică din Franța evoluează spre un spectru atât de extrem. Cum ar putea acest “extremism centrist” influența viitorul UE? Oare decizia de a dizolva camera inferioară a fost o greșeală strategică pentru Macron, sau a fost pur și simplu o reacție la contextul politic din ce în ce mai polarizat? Și, mai important, cum va afecta această situație relațiile Franței cu restul Europei și poziționarea sa pe scena internațională?