Limba veche și-înțeleaptă...
Există în obiceiul unor persoane publice, care vorbesc și scriu pe la televiziuni și pe la alte mijloace de difuzare în masă, tendința de a epata, de a folosi termeni prețioși, neologisme, hiperurbanisme sau, pur și simplu, cuvinte al căror sens nu îl înțeleg. Omul nu mai este copleșit de treburi, ci excedat, ceea ce a intrat oarecum în uz și se justifică. Ce facem însă cu expresia “om determinat să facă un lucru”, cu sensul de om hotărât să facă ceva? Determinarea înseamnă, în românește, stabilirea limitelor între care se situează un lucru, un fenomen, un fapt, dar mai înseamnă și identificare sau operație logică prin care se trece de la noțiuni generale la noțiuni mai puțin generale și cu o sferă mai restrânsă, dar cu un conținut mai bogat sau precizare a caracterelor, a însușirilor (cantitative, calitative etc.) ale unui obiect, ale unui fenomen etc. (în vederea identificării sau repartizării în categorii) sau chiar, în gramatică, precizarea sensului unui cuvânt sau al unei propoziții cu ajutorul unui determinant. Or, din moment ce în engleză determinare înseamnă hotărâre sau acțiunea de a fi hotărât, decis, gata să faci cu orice preț ceva, sensul acesta s-a preluat în românește, fără niciun motiv serios. Faptul în sine creează o imensă confuzie. De ce să fii determinat să faci ceva, din moment ce trebuie să fii hotărât să o faci? A fi determinat să faci un lucru înseamnă, în românește, să te silească cineva sau ceva să o faci. Prin urmare, este mult mai bine și mai sigur să uzăm cuvintele vechi și înțelepte, cu sensurile lor consacrate. În filmele americane, se aude des expresia “You are pathetic!”, ceea ce înseamnă “Tu ești jalnic!”, adică slab, demn de milă, neajutorat, jenant, penibil. A traduce “You are pathetic!” cu “Tu ești patetic” este lipsit de orice logică, fiindcă, în românește, patetic înseamnă plin de patos, impresionant, înduioșător, emoționant și chiar înălțător. La fel, “facility”, în engleză, înseamnă un loc anume, o clădire, o unitate construită, o piesă de echipament destinată unui scop particular. Prin urmare, a traduce “facility” cu facilitate este aberant, în condițiile în care sensul cuvântului facilitate în românește este cu totul altul, anume ușurință, înlesnire, abilitate. Prin poșta electronică primim adesea mesaje și ni se atrage atenția că unele au “atașament”, ceea ce este iarăși lipsit de sens în românește. Termenul “attachment” din engleză înseamnă în limba noastră anexă, element atașat, dar nu atașament. Atașament, cum se știe, semnifică un sentiment de afecțiune puternică față de cineva și nu o anexă a ceva. De altminteri, e-mail-ul ne-a creat multe deprinderi proaste, între care și ideea de a începe un text de scrisoare cu “Bună!” sau cu “Bună ziua!”. Obiceiul vine, desigur, din englezescul “Hi!”, o formă familiară și uzuală de salut, tradusă cel mai adesea în românește chiar cu “Salut!”. Dar cum să-i spui cuiva în românește “Bună!” sau “Bună ziua!”, din moment ce nu-l ai în fața ta? De când e lumea, se zice la noi “Bună ziua!” când te întâlnești cu cineva pe uliță, pe drum, pe cărare, pe stradă, într-un loc public, când intri într-o încăpere etc. În stilul epistolar - vehiculat prin poșta clasică de odinioară și prin poșta electronică de acum - formulele sunt cu totul altele, dar sunt foarte numeroase și nuanțate: “Stimată doamnă X/ Stimate domnule X”, “Dragă Marine”, “Onorate coleg”, “Distinse domnule profesor” etc. De ce să nu folosim în scris o formulă de adresare existentă în loc de “Bună ziua!”?
