Învățământul popular românesc din nord-vestul Transilvaniei înregistrase, până la 1850, rezultate mai mult decât modeste. Școli sătești s-au ridicat în câteva localități, dar numărul acestora nu reprezenta nici măcar a cincia parte din totalul așezărilor. Și dintre acestea, multe existau doar cu numele, iar frecvența copiilor chiar în satele cu școală era scăzută. Inspectorii școlari români ai districtului Oradea, Dimitrie Constantini (1837-1849) și Iosif Pop Szilaghi deplâng situația culturală a poporului în petițiile și memoriile din acei ani. Primul relata că cele 191 școli au fost frecventate în 1849/1950 doar de 2.000 elevi la o populație ortodoxă de 325.000 locuitori, iar al doilea referindu-se la confesiunea greco-catolică, afirma că în cele 74 școli din comitatele Bihor, Sălaj și Satu Mare ar fi învățat 2.300 elevi. Ar rezulta un total de 625 școli pentru cele cca. 600 comune române ale districtului orădean. Cifrele de mai sus par a fi rotunjite în plus de către raportori. Statisticile școlare efectuate cu relativă rigoare de către funcționarii regimului neoabsolutist în primul an după revoluție, deși nu diferă prea mult, par mai realiste. Ele ilustrează raritatea școlilor și școlarizarea foarte redusă a copiilor din satele românești.
Majoritatea satelor fără școli sunt omise, voit sau nu, de raportori, astfel, că suma totală a copiilor între 6-12 ani necuprinși în procesul de învățământ este mult mai ridicată. La localitățile cu școli se citează doar populația școlară a acesteia, nu și a celorlalte comune afiliate școlii respective. Din alte surse se desprinde faptul că sunt școli întreținute de câteva comune apropiate, dar foarte slab frecventate de copii dinafară localității cu școală. Câteva exemple sunt edificatoare. Una din școlile elementare din Beiuș, numită “Școala mixtă”, fusese înființată în anul 1810 de către 8 sate din apropiere: Mierag, Totoreni, Tărcăița, Săucani, Feneriș, Sînmartin, Pietroasa și Șoimuș. La populația lor totală de 3.176 locuitori români existau 470 copii de vârstă școlară. La școala comună din Beiuș nu învățau în 1849/1850 decât 51 băieți și fete, din care doar 3 elevi proveneau din comunele amintite. O veche școală ființa în localitatea Fînațe din Munții Apuseni în condiții similare. Fusese ridicată cu vreo 80 de ani în urmă de către 6 sate, care o întrețineau și asigurau plata învățătorului, constând din 137 florini și 24 stinjeni lemne. Dar în 1849/1950, școala era închisă din cauza evenimentelor revoluționare. Astfel că la cei 2.893 locuitori cu 340 copii de școală nu era nici un elev. Nici în anii obișnuiți situația nu era cu mult deosebită, întrucât abia 3-4 școlari proveneau din fiecare localitate, exceptând comuna Fînațe. Și mai gravă era situația în cazul școlii din Rieni, la a cărei înființare în 1770 contribuiseră 16 sate, dar care avea în 1849/1850 doar 12 școlari la o populație de 7.014 locuitori. Alte 8 sate întrețineau în comun, de 80 de ani neîntrerupt, școala lor din Căbești. Dar din cei 883 copii (512 băieți și 371 fete) nici unul nu frecventa școala în 1850. În multe părți nici nu existaseră școli sau învățători vreodată. La 1850, inspectorul școlilor din cercul Peștiș, de pe valea Crișului Repede, se plângea autorităților că din cele 51 sate nici unul nu și-a putut înființa școala dorită, deși din 1823 încoace s-au făcut repetate demersuri pentru obținerea aprobării din partea comitatului. Chiar și cele 4 școli din Lugaș, Tinăud, Ineu de Criș și Săcădat ridicate pe la începutul secolului al XIX-lea sunt în paragină, fără învățători și nefrecventate de nici un elev. Ca în multe părți, țăranul “rămase în întunerec apăsat făr-de știință și luminare - continua inspectorul cercului - (și) acestea au fost voia aristocrației maghiare ca să nu învețe bietul român”. Sau în cercul Veliu, din totalul de 35 comune, 20 nu avea nici clădire școlară, nici învățători. Situații similare se întâlneau în 1850 și pe Valea Chioarului, în Oaș și chiar în cercul Baia Mare unde fuseseră ridicate câteva școli sătești în anii din urmă. În clădiri arendate sau în cele ridicate din localitățile Băița, Ferneziu, Firiza, Groși, Maghieruș, Moara, Ocoliș, Recea; Satu-Nou de Jos și Tăutii de Jos, nici 20% din copii nu erau școlarizați. Comunele afiliate școlilor respective nu beneficiau de ele din cauza distanțelor prea mari. Chiar școala “trivială” a românilor din orașul Baia Mare, ridicată în 1844, era frecventată doar de 24 băieți și 7 fete din cei 121 copii. De această dată nu din cauza distanței ci pentru ca locuitorii, în majoritate lucrători “sunt foarte mișei (săraci - n.n)” - raporta inspectorul școlar cercual Ștefan Bilț - iar tinerii din fragedă copilărie “caută să meargă la lucru (ca) să poată trăi”.
Statistici chiar incomplete lipsesc pentru Maramureșul anilor 1849-1850. Chiar absența lor din arhivele oficiale este elocventă pentru dezinteresul autorităților laice și clericale locale față de situația culturala a românilor maramureșeni cuprinși în episcopia greco-catolică din Munkács. Din documente ulterioare anului 1853 ne putem da seama că situația învățământului românesc de aici era mai gravă decât aceea din Crișana, Sălaj și Satu Mare. Multe din școlile existente la începutul secolului și-au încetat activitatea sau, la intervenția autorităților laice și bisericești au fost contopite în școlile maghiare și ucrainene. Abia după desprinderea Maramureșului de episcopia Munkács, satelor li se creau condiții pentru reînființarea puținelor școli mai vechi și mai ales pentru ridicarea aproape pretutindeni a noilor școli sătești.
Nici învățământul elementar al celorlalte naționalități din Crișana și Maramureș nu avea o situație cu mult mai bună. Existau doar 159 școli primare maghiare și germane cu 156 învățători și 13.171 elevi la cca. 20.000 copii de vârstă școlară de pe cuprinsul districtului școlar orădean. Numeric existau tot cam atâtea școli maghiare și germane câte erau cele române. În realitate diferența e ușor sesizabilă raportând numărul acestor școli la totalul așezărilor cu populația maghiară, germană și mixtă, dată fiind ponderea localităților romane din Crișana, Sălaj, Maramureș și Chioar. Organizarea și dotarea școlilor, precum și frecventarea lor de către copii sunt elemente ce subliniază în plus starea slabă a învățământului românesc la începutul deceniului șase al veacului trecut.
Teodor Pavel: “Lucrări științifice”
