Conturarea tabloului general al societății românești din Transilvania de la mijlocul veacului trecut impune istoricului obligația de a întregi studiul vieții sociale, economice și politice cu o cercetare concretă a manifestărilor culturale ale maselor populare, în primul rând a vieții școlare din satele noastre de acum mai bine de un secol. Dată fiind dificultatea unor astfel de cercetări, studiile de până acum privind istoria învățământului relevă cu predilecție doar activitatea unor instituții școlare mai înalte: gimnazii, licee și preparandii, ori formulează doar aprecieri generale privind învățământul popular, îndeosebi pentru partea nord-vestică a României (Crișana, Sălaj, Chioar și Maramureș), astfel de cercetări rămân o sarcină a viitorului. O investigație îndelungată a materialelor inedite din arhivele locale și centrale din Oradea, Arad, Cluj, Dej, București, precum și a arhivelor fostelor instituții și organisme școlare păstrate la Budapesta, ce completează puținele informații cunoscute, ne permit conturarea pe baze riguros științifice a vieții școlare românești de la mijlocul secolului al XIX-lea. Studiul de față se referă numai la rețeaua învățământului românesc din nord-vestul Transilvaniei, în deceniul postrevoluționar 1849-1859.
***
Nord-vestul Transilvaniei - cu vechile focare de învățătură și lumină ce pâlpâiau pe lângă mănăstirile Maramureșului: Peri, Uglea, Remeți, Rona de jos, Moisei, Ieud, Giulești, Budești etc., cu străvechile noastre școli sătești înfiripate în jurul unor dascăli și dieci cunoscători de slove, cu școlile orășenești de limbă latină din Baia Mare (1337), Oradea (1374), Sighet (1593) și cele urbane de limbă română atestate documentar la 1640 în Sighet, la 1733 în Oradea, la 1756 în Beiuș și 1792 în Șimleul Silvaniei se înscrie în istoria culturală a patriei cu bogatele sale tradiții școlare românești. Dar începuturile organizării sistematice a învățământului datează și aici din perioada de descompunere a feudalismului și de afirmare a zorilor epocii moderne. A doua jumătate a veacului XVIII, perioadă de înfloritoare cultură luministă la noi, aduce Oradea în prim-planul mișcării politice și naționale române din vremea Supplexului și o situează în centrul vieții școlare a populației din Crișana și Maramureș. Aproape concomitent cu Academia juridică, aici a luat ființă “școala de normă” (1784) menită a pregăti dascăli pentru școlile sătești, iar nou înființatul inspectorat școlar provincial, cu sediul la Oradea, își exercita autoritatea asupra unor întinse teritorii românești de pe Crișuri și până în Maramureș. Prin eforturile comunelor și la insistențele unor cărturari luminați, între care se remarcă stăruințele inspectorilor școlari Ioan Corneli (1792-1806, 1817-1847) și Dimitrie Constantini (1837-1849), astfel de școli au fost ridicate în câteva zeci de localități din nord-vestul Transilvaniei, înființarea Preparandiei române la Arad (1812) și a gimnaziului din Beiuș (1828) au impulsionat viața culturală a acestor teritorii. Dar strivitoarele obligații feudale ce grevau asupra satelor de iobagi, dezinteresul autorităților și împotrivirea “domnilor de pământ” au constituit obstacolele principale în calea progre-sului școlar al populației române, de peste un milion de locuitori, din părțile nord-vestice ale Transilvaniei. Astfel că rezultatele celor șapte decenii de viață școlară organizată, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la revoluția din 1848, sunt mai mult decât modeste.
TEODOR PAVEL
