“El se numește Nichita Stănescu.
Limba Română se numește Patria sa.
Trăindu-și viața pe nerăsuflate
într-o epocă zăpăcită de minciuni
el a scris Noul Testament
al poeziei…”
(Gheorghe Vodă, “Poetul Limbii Românești”)
“Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.” (Ștefan Augustin Doinaș)
S-a născut în ziua de 31 martie 1933, în Ploiești, județul Prahova. Pe linie paternă, linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni deveniți meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul său, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei. Mama poetului, Tatiana Cereaciuchin, aristocrată, născută în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej, era fiica generalului-fizician rus Nikita Cereaciuchin, refugiat în România, inițial la Constanța, împreună cu soția și două fete, în urma Revoluției ruse din Octombrie 1917. Familia se stabilește apoi la Ploiești, unde se vor întâlni și se vor căsători viitorii părinți ai lui Nichita. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici: al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.
Viitorul poet, blondul Nichita va urma cursurile liceului din orașul natal, apoi Facultatea de Filologie din București. În luna martie 1957, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele “Tribuna” din Cluj și în “Gazeta literară” cu trei poezii.
“A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă. (…) Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.” (Nichita Stănescu, “Amintiri din present”, București,1985)
“Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevarată «bătălie a (neo)modernității».” (Alexandru Condeescu)
Premii literare: 1964 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii “O viziune a sentimentelor”; 1969 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii “Necuvintele”; 1972 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri “Cartea de recitire”; 1975 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor); 1975 - Premiul Internațional “Gottfried von Herder”; 1977 - scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel; 1978 - Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii “Epica Magna”; 1982 - Premiul “Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă).
În timpul catastrofalului cutremur din 4 martie 1977, poetul Nichita Stănescu încearcă, zadarnic, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, dar este lovit și el de un zid care se prăbușește.
“Ecce homo”! În urma șocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului, care-i va lăsa sechele și după vindecare.
La 31 martie 1983, când poetul a împlinit 50 de ani, i s-a organizat o sărbătorire națională.
A încetat din viață la 13 decembrie 1983.
A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
“A spus despre sine că nu este decât «o pată de sânge/ Care vorbește». Ce am putea spune noi despre El? S-au spus și s-au scris multe despre «poetul dintre cuvinte și necuvinte». Mai puține s-au spus, poate, despre legăturile sale cu spațiul spiritual dintre Prut și Nistru, într-o vreme când aceste legături erau mai mult decât primejdioase. S-a întâmplat, totuși, să fie invitat la Chișinău, în septembrie 1976, la «Zilele Literaturii Sovietice».
Descinderea sa pe meleagul basarabean se leagă de un fapt inedit lăsat de Nichita posterității: la coborârea din tren, a îngenuncheat și a sărutat pământul românesc al Basarabiei străbune, afirmând: «Am făcut cel mai lung drum din viața mea ca să ajung de Acasă - Acasă».
Mulți scriitori din Basarabia au fost marcați de întâlnirea cu Nichita, considerându-l un zeu coborât printre pământeni. Dincolo de farmecul pe care îl degaja în jurul său, atrăgându-i pe toți ca un magnet uriaș, oamenii de litere din stânga Prutului care
l-au citit și cunoscut i-au apreciat opera au pus-o căpătâi scrierilor lor, iar cei din generațiile tinere chiar și-au recunoscut devenirea lor ca artiști ai cuvântului și datorită celui care «a nichitastănescizat poezia de pe ambele maluri de Prut», după cum spunea același Nicolae Dabija. (…) O mărturisire emoționantă, aparținând poetului Gheorghe Vodă, am putut-o citi în paginile revistei de literatură, “Basarabia”, numărul din aprilie 1993, unde se spune: «Din Noul Testament al Poeziei lăsat de Nichita Stănescu am sorbit și noi… unii au și reușit să învețe a respira ca și el prin nodurile existenței secolului îmbrăcat în cămașă de fum și zgură». Vizitând în martie 1990 casa părintească a lui Nichita de la Ploiești, Gheorghe Vodă i-a dedicat poezia «La Nichita, în pridvor…»: «Nu credeam să încetezi a muri, pururea tânăr, /poet de prăsilă al necuvintelor eterne românești.»“ Ecouri ale “necuvintelor” au răsunat și în alte conștiințe basarabene, trecerea sa pe acele meleaguri lăsând o dâră de lumină călăuzitoare pentru cei însetați. Criticul literar Mihai Cimpoi îl consideră “personificarea conștiinței poetice: e strategul, legislatorul, filosoful poeziei”. Este cel care “și-a asumat pe cont propriu curajul Limbii române. Nichita Stănescu a scris o Carte de auto-citire coroborată cu o Carte de re-citire. Rostind este rostit de poezie…” (Lili Crețu, “Apostolul” nr. 69, martie 2005)
“Când a venit Nichita la Chișinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrățișa cu pomii și florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei și cânta împreună cu stelele: «Am venit de acasă - acasă!», în acea clipă s-a spart Siberia de gheața ce sta deasupra României și România a început să redevină Țară. Spărgând Siberia de gheață a României, Stănescu și-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreață faptă pe care un om poate s-o închine Țării Sale.
România nu poate fi Țară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând Piața Gării din Chișinău. România nu poate deveni Țară fără Codrul Cosminului și zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu, aplecat tot ca o floare peste Piața Gării din Chișinău în trecerea lui spre Odesa. Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg și acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoși Hajdeii și Alecu Russo, Constantin Stere și Ion Pelivan, Pantelimon Halippa și Vasile Pârvan, Gurie Grosu și Antonie Plămădeală, toată floarea de jertfă românească a Basarabiei, cea fără de care România întregită, rotundă, nici nu poate fi închipuită. România nu poate fi Țară fără toți românii din hotarele sale străbune aduse de acasă - acasă.” (Andrei Vartic, “Timpul de dimineață”, martie 2008)
“Limba română este patria mea” - spunea Nichita.
Mariana Cristescu
