Avram Iancu, supranumit Craiul Munților, s-a născut dintr-o familie de țărani, în satul Vidra, așezat în inima munților Apuseni, județul Alba, în anul 1824. Studiază Științele juridice la universitatea Clujeană. Încă din anii de studenție este cunoscut și apreciat pentru interesul acestuia îndreptat spre cunoașterea vieții românilor din Transilvania și pentru atitudinea sa de revoltă față de nedreptățile la care erau supuși din partea autorităților austro-ungare, mai ales a administrațiilor de la Cluj si Budapesta.
Din documentele vechi și mărturiile oamenilor, transmise din generație în generație, cunoștea foarte bine istoria frământată a Ardealului. Cunoștea foarte bine etapele și condițiile istorice prin care a trecut populația băștinașă a românilor, ajunsă sub stăpânirea străină, românii din stăpâni ai pământurilor, au ajuns iobagi la străini.
Cunoștea foarte bine cum au pătruns și s-au stabilit în Transilvania populații străine, mai ales ungurii, sașii și secuii. Ungurii, primii veniți din îndepărtata Asie, odată cu marele exod al popoarelor nomade, după confruntări și lupte cu populațiile locale, s-au așezat pe câmpia dintre Dunărea Mijlocie și Tisa.
Legendele și cronicile ne amintesc despre extinderea acestora spre răsărit, peste teritoriul transilvănean locuit de români. Au reușit acest lucru în urma luptelor purtate cu românii, conduși de voievozii Menumorut, Glad, Gelu ș.a.
Pentru a-și asigura stăpânirea pământurilor dobândite nedrept, ungurii au adus și populat teritoriile cucerite cu alte populații străine, în special cu secui și sași. Secuii au colonizat zona văilor superioare ale Mureșului și Oltului, iar sașii poalele de nord ale Carpaților Munteniei. Între aceste trei națiuni are loc, pe 14 septembrie 1437, actul de înfrățire și unire, cunoscut sub denumire de “Unio, Trium Nationum”, menit în special de a lupta împotriva iobagilor, în majoritatea lor aceștia fiind români.
În Transilvania, timp de aproape cinci secole, continuă să existe doar trei națiuni privilegiate, ungurii, secuii și sașii, și patru religii recunoscute, românii și confesiunea ortodoxă nu figurează printre acestea.
Românii ardeleni, nemulțumiți de situațiile la care au fost aduși, și-au intensificat lupta pentru dreptate și libertate. Așa a ajuns spațiul transilvănean un pământ al revoltelor permanente. Aproape că nu era un an în care undeva, pe o vale, într-o regiune sau comitat, fără să iz-bucnească o revoltă a țăranilor români, revoltă, care, de fiecare dată, era înăbușită în sânge de coaliția celor trei națiuni “înfrățite”: maghiară, secuiască și săsească.
Între anii 1387 si 1848, mișcările de revoltă țărănești au fost multe la număr, dar cu un adevărat caracter revoluționar sunt apreciate cele din: 1437 - Răscoala de la Bobâlna; 1514 - revoluția lui Gh. Doja; 1784 - Revoluția lui Horia, și din 1848 - Revoluția lui Avram Iancu. În mai puțin de cinci veacuri, țărănimea transilvăneană a făcut 16 revoluții și răscoale, aproape toate dezlănțuite și purtate de români.
Revenind la revoluția din anul 1848, vedem că toată Europa era frământată de noi idealuri politice și sociale, izvorâte din nobilele idei ale Revoluției Franceze (1789). Practic, nu a rămas țară sau imperiu care să nu fi fost cuprinse de flacăra revoluției, la fel s-a întâmplat și cu Imperiul Habsburgic, unde revoluția este victorioasă la Budapesta. Ungaria își proclamă independența și hotărăște anexarea Transilvaniei fără consultarea românilor. Aceștia, nemulțumiți, se adună la Blaj în zilele de 3-5 mai 1848, în număr de peste 40.000 de suflete, care declanșează revoluția, la care aderă și sașii, care nu sunt de acord cu măsurile luate de unguri. În fața participanților de pe Câmpia Libertății de la Blaj iau cuvântul, printre alții, Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna, Avram Iancu, Buteanu etc. Se votează o rezoluție prin care “nația română se declară și se proclamă de sine stătătoare și un protest solemn împotriva unirii cu Ungaria. Totodată, într-un singur glas, participanții de la Marea Adunare de pe Câmpia Libertății au rostit următorul jurământ: “Voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nu voi suferi să ne asuprească nimeni”.
Revoluționarii maghiari nu iau în seamă revendicările legitime ale naționalităților române și săsești și prin forță armată încearcă să oprească toate mișcările și revendicările acestora. Zeci de țărani și mai mulți cărturari - între care pastorul Ștefan Ludovic Roth - sunt împușcați.
Încurajat de atitudinea împăratului și intervenția armatei imperiale împotriva armatei lui Ludovic Kossuth, Craiul Munților a sunat adunarea. Moții, devotați căpitanului lor iubit, au susținut, cu vitejie și însuflețire, toate etapele luptei lor pentru dreptate și adevăr. În fața armatei coborâte de Iancu din Câmpeni, Abrudul, Aiudul și Turda capitulează. Oștile conduse de Axente Sever eliberează armata imperială aflată încercuită de cea maghiară, la Alba Iulia. În final, armata imperială bate în retragere, iar oastea lui Iancu, în urma repetatelor ciocniri cu armata lui Kossuth, se retrage în cetatea Munților Apuseni. Prin luptele de la Abrud, Fântânele, de la Ponor, ungurii sunt opriți a intra în inima Munților Apuseni. În aceste lupte cad și doi dintre tovarășii de arme a lui Iancu, este vorba de Ion Buteanu si Petru Dobra.
Revoluția maghiară pornită împotriva tuturor este pecetluită, în urma victoriilor armatei țariste venite în sprijinul imperialilor, în luptele de la Albești, lângă Sighișoara, unde își pierde viața și marele poet Șandor Petöfi, și apoi de la Șiria lângă Arad, la 1 august 1849.
Ca recompensă pentru participarea românilor alături de imperiali la înăbușirea revoluției maghiare, cu întârziere, se înființează mitropolii pentru bisericile românești, la uniți în 1853 și la ortodoxe în 1863, are loc și recunoașterea românilor ca națiune egală în drepturi cu celelalte națiuni ale imperiului.
În același timp, fruntașii revoluției române sunt tratați cu brutalitate de administrația habsburgică: Șaguna și Bărnuțiu sunt supuși sub supraveghere polițienească, Iancu Avram a ajuns să fie chiar pălmuit și închis de aceeași poliție. Eliberat, dar slăbit fizic și cu un psihic precar, Avram Iancu colindă satele de pe crestele și văile munților Apuseni, cântându-și la fluier durerea față de soarta românilor ardeleni. Este vremea în care împăratul își aduce aminte de el, invitând-l să stea de vorbă unul cu altul. Cu o dureroasă ironie, acesta răspunde “Ce ar putea sa spună un nebun ca mine unui mincinos ca el?”
În testamentul său, scris în decembrie 1850, mărturisea “Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri eu am și lucrat”. Tot aici mai scria “Voiesc dar și hotărât dispun, că după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi”.
Așa gândea acest erou național al Revoluției de la 1848, care era Avram Iancu, deoarece din agoniseala lui de cărturar sărac să ridice un templu al luptătorilor pentru dreptate.
Avram Iancu se stinge din viață în anul 1872, fiind îngropat la Țebea, având mormântul alăturat cu cel al tovarășului de luptă, Ioan Buteanu, la umbra unui gorun, numit “Gorunul lui Horia”.
Acum, la 150 de ani de la moartea acestui mare erou, să ne aducem aminte de el și de faptele acestuia pentru a-l omagia la nivel național și local cu toată cinstea și onorurile necesare.
Ing. prof. PORCILĂ MIHAIL - cetățean de onoare al satului Grindeni
