Într-o seară, pe o bancă, undeva în Parcul Mare,
Un băiat ținea de mână o făptură ce-i zâmbea,
Îi jura că o iubește, că i-ar da mărgăritare,
Inele, cercei și bani, și-n final tot ce ea vrea.
De-i promite că de miercuri și-ncă două luni de zile
El plecând în Spania... cu alții n-o sta la „taclale".
Ea-l privește și-l încearcă: „- Chiar orice, măi Teofile?
Dacă Da, dă-mi pân' la 12, INIMA MĂMICII TALE.
Barem știu că nu e vie, mereu să mă urmărească
Dacă intru cumva-n bar, la o apă ori cafea.
Tu stai liniștit acolo, două luni, iute-o să treacă.
Nimeni nu te bănuiește, noi de-a noastre ne-om vedea".
Și sub aburii beției îi promite că: „- Se poate!"
Iată-l, deci, plecat în grabă, către casă, spre-a lui MAMĂ.
Diavolul chiar că-l ajută, spre a săvârși o MOARTE
Fără milă, conștiință, doar cu gândul l-a lui damă.
Nu contează! MAMA-i doarme. Toată ziua a muncit.
Și așa este de-o viață, de când văduvă-a rămas.
Puiul ei s-aibă de toate, să știe că e iubit,
Însă lui puțin îi pasă. El este voinic și-un as.
Somnul e curmat de-odată, trupul e făcut bucăți,
Sângele curge șiroaie pe cuțit și așternut.
INIMA, pe-o farfurie, îi zâmbește c-alte dăți
Ba e vie și-i vorbește, când pe scări el a căzut:
„- Vai de mine, dragul mamei! Te-ai lovit rău la picior?
Simt că mă doare pe mine! Doamne, dă-mi durerea lui!
Du-te, puiule, în pace! Fă-ți necazul, ești fecior,
Eu rămân gândind la tine și la tatăl tău, ce nu-i!"
Noaptea-i rece și albastră, dar o INIMĂ zvâcnește
În durere și în sânge, în necazul ce-a cuprins-o.
Asta e răsplata MAMEI! Ea e bună până-l crește
Și-apoi dată-i la o parte și-a ei INIMĂ ucisă!