în „Retorica divină. Refugiu în cunoașterea și argumentarea existenței lui Dumnezeu" , de Ioan Jude, Editura Cezara, seria de carte Via lucis
Scriind despre Fenomenologia spiritului, cartea lui Hegel, „dintre cele care nu pot fi ignorate nepedepsit", spunându-i omului că a luat în brațe lumea, Constantin Noica o așează „sub îndemnul unui gând deosebit", acela de a nu lăsa neștiute „căile omului", încercările acestuia de a afla care-i sunt incertitudinile și certitudinile „în străfundurile vieții de care ții". Ne întrebăm dacă aprecierea lui Noica din „Povestiri despre om după o carte a lui Hegel" nu poate fi socotită ca fundament al oricărei opere menite să sedimenteze străfunduri de umanitate prin „gândul deosebit" al autorului.
Cărțile lui Ioan Jude poartă aura gândului deosebit. Retorica divină se așează în acest inefabil; căci cititorul deschide o carte de inspirație divină; scrisă în cinstea lui Dumnezeu. Autorul, reputat sociolog, fascinat de subiectul copleșitor, prin infinitatea lui, întărindu-și convingerea că scopul suprem al existenței pe pământ este apropierea de Dumnezeu, a avut misiunea de a o scrie; o misiune, credem, încă neîncheiată. Căci ideatica adaptată registrului de cercetare științifică, dar și celui afectiv (un merit incontestabil al autorului), devine un continuu captatio benevolentiae. Bunăoară, când autorul se întreabă de ce dacă Dumnezeu își este suficient sieși, putând exista în și prin El însuși, a mai creat lumea sau când enunță și detaliază că nu este atât de important să credem în Dumnezeu, ci să ne întrebăm de ce trebuie să credem, asemenea enunțuri reverberează, încărcându-se în alte enunțuri privind dovezile existenței lui Dumnezeu, pe care trebuie să le descoperim tocmai prin puterea cu care am fost înzestrați spre a le descoperi și a le ști. În „Bucuriile suferinței", Părintele Dimitrie Bejan spunea, după ani grei de încarcerare: „N-am mai crezut că este Dumnezeu, am știut că este Dumnezeu". Astfel, autorul, accede spre adevărul relevat și, pe urmele Sfântului Apostol Pavel, se ferește de întrebările „nesocotite" ce aduc certuri și dezbinare, înclinații eretice, anticreștine și antitrinitare. Ioan Jude își întemeiază lucrarea pe deplina evlavie față de cel care i-a dat puterea spirituală s-o împlinească, căci Dumnezeu, întregește autorul în crezul său sublim, conlucrează cu ființa umană pentru a o conduce spre desăvârșire; ființa mergând pe calea desăvârșirii după îndemnul Mântuitorului: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc desăvârșit este".
Ioan Jude pune în pagină complexitatea celui mai „profund subiect" pe care îl poate atinge mintea umană, cel legat de existența lui Dumnezeu, revelând perspective biblice și patristice ale ontologiei și onto-teologiei, orientări religioase privind divinitatea, atributele divinității și argumente privind divinitatea, între care și argumente științifice (raportul de complementaritate epistemologică și funcțională instituit între știință și credință), eliminând atitudini exclusiviste, indiferentiste față de Dumnezeu și tendințe egocentriste, adoptând echilibru, discernământ, coerență și combustia necesară înălțării din imanența țărânii (ființa lutului) în transcendența cerului (ființa duhului sau despământenirea), prin credința superioară, cea conștientă. Autorul fiind nepătimaș cu mintea și sufletul, cartea e tratat al gândirii și cunoașterii lui Dumnezeu prin credință, rugăciune și revelație (ca forme gnoseologice superioare) și, în același timp, jurnal al probelor de fidelitate ale neîntreruptei căutări (după cum Dumnezeu ni se revelează continuu) a divinității, spre o autocunoaștere a eului, spre saltul pe care-l face omul religios înspre a deveni omul divin. Astfel, între puncte de vedere agresive, mai ales asupra raționalității existenței lui Dumnezeu, sociologul și universitarul Ioan Jude dă prestanță retoricii neagresive, ca „imn de slavă și iubire" față de Dumnezeu, imagine a călătoriei fără de sfârșit în a ne cunoaște pe noi înșine, ieșind din ceea ce Franz Werfel numea în „Cerul furat" îndobitocirea metafizică a omului.
Retorica divină este cartea (lucrarea!) despre revenirea omului la esențial (relansarea divinului), salvându-se din „pășirea în risc" prin permanenta căutare a lui Dumnezeu, și, în același timp, prin apropierea de Dumnezeu (o constantă a istoriei umanității și a ființei). Căci, dintru început și pentru totdeauna, rămân ca fundament cuvintele lui Iisus: Cel care caută nu trebuie să înceteze să caute până ce găsește ...
(va urma)
