Gheorghe (György) Rákóczi I (1630-1648) este ultimul purtător de glorie al Transilvaniei, fiul său aducându-i deja declinul.
Fusese unul dintre generalii lui Gabriel Bethlen, dar, față de toleranța religioasă a vestitului principe, Rákóczi era un fundamentalist calvin. Se poate spune că acum, calvinismul devine religia oficială a Transilvaniei. În 1636, pe 10 octombrie, undeva la vest de Oradea (e numită Bătălia de la Salonta), principele ardelean reușește o victorie norocoasă asupra unei oști otomane a pașei de Buda, consolidându-și astfel domnia și obținând pacea cu Imperiul Otoman, care renunță la susținerea pretendentului Ștefan Bethlen. Lucrul acesta și fundamentalismul său reformat îl vor face și pe el să se implice în Războiul de Treizeci de Ani, de partea franco-suedeză. Are grijă să pretindă aliaților includerea Transilvaniei în tratatul de pace ce va încheia războiul și cumpără acordul Înaltei Porți pentru această implicare în politica externă. Beneficiind și de corpuri de oaste din partea aliaților Moldova și Valahia, Rákóczi pornește la război în 1644, având consecințe imediate: generalul suedez Torstenson înfrânge pe imperialul Gallas, ocupându-se rapid cele 13 comitate ale Ungariei Superioare. Din cauza prozelitismului său protestant, Rákóczi nu reușește să-și asigure sprijinul nobilimii maghiare catolice, el înregistrând, de acum, și înfrângeri. În plus, Poarta îl folosește ca monedă de schimb în negocierile cu imperialii și conflictul cu Veneția, ceea ce duce la ieșirea lui Rákóczi din acest război. Prin încheierea păcii separate de la Linz, 16 decembrie 1645, Rákóczi primește, cu titlu viager, cinci din cele șapte comitate deținute anterior de Gabriel Bethlen, cărora li se alăturau comitatele Satu Mare și Szabolcs, ce urmau să fie stăpânite și de fiii săi. Principele se obliga să asigure libertatea religioasă în teritoriile dobândite. Tratatul de la Linz aducea astfel, principatului, o creștere a prestigiului internațional, o extindere a teritoriului stăpânit în părțile vestice și o sporire a considerației în rândul statelor protestante, alături de care va fi menționat în final între prevederile păcii din Westfalia (1648). Tema conducerii Poloniei a rămas la fel de vie, Rákóczi dorind tronul acestui regat pentru fiul său Sigismund...
Declinul începe cu Gheorghe (György) Rákóczi II, adică fiului căruia îi revenise ca moștenire conducerea Transilvaniei, cu acordul Porții, desigur. El moștenea și excelente relații cu domnii Moldovei și Valahiei, dispuși să-l urmeze (fără acordul necesar al Porții!) într-o grandioasă aventură externă: cucerirea tronului Poloniei! Chiar dacă această campanie militară a început bine, în martie și mai 1657, reușind să cucerească Cracovia și Varșovia, diplomația internațională îi va sta împotrivă, principelui ardelean fiindu-i distrusă toată oastea în vara aceluiași an. El se va zbate abil, apoi, să păstreze cumva conducerea Transilvaniei, pe care Poarta nu i-o mai recunoaște după intervenția neautorizată din Polonia. Vestita cetate a Oradiei este asediată deja ca pedeapsă, în 1658, de otomani și aliații lor moldoveni, munteni și tătari, dar fără a putea fi cucerită deocamdată.
Intervenția militară directă a turcilor împotriva sa, soldată cu rănirea gravă a lui în bătălia de lângă Cluj, va duce la moartea lui Rákóczi, câteva zile mai târziu, la Oradea. Acum se ivește prilejul asedierii și cuceririi Oradiei, la care participă și vestitul cronicar turc Evlia Celebi, spahiu al armatei otomane și teolog. Sultanul pedepsește, astfel, din nou Transilvania, desființându-i sistemul cetăților defensive din marginea de vest, prin ocuparea lor: Ineu, Lugoj, Caransebeș și Oradea. Cucerirea cetății Oradiei a fost considerată un imens succes de către sultan, care ordonă trei zile de sărbătorire în tot Imperiul Otoman. Acum se înființează Pașalâcul de Oradea (1660-1692) - ultima mare bucată smulsă Transilvaniei - care ajunge să înglobeze inclusiv Gilăul! După cum precizează Tasin Gemil, “Poarta a modificat drastic, în 1658-1660, statutul internațional al Transilvaniei, în sensul apropierii lui de cel al Moldovei și Țării Românești”. Principatul ajunge acum la cea mai scăzută suprafață teritorială, cu potențialul militar anulat, cu un tribut mărit către sultan și un statut politic degradat.
După miraculoasa salvare a Vienei de către regele polon Jan Sobieski al III-lea și husarii săi înaripați, în 1683, imperialii trec la un contraatac susținut împotriva turcilor, ajungând ca, în numai câțiva ani, să dubleze teritoriul Austriei. În 1686 e cucerită Buda, în timp ce la Mohács, în 1687, e acum rândul turcilor să ia bătaie. Transilvania, dezarmată anterior de turci, devenise o pradă ușoară pentru imperiali. Îmbinând tratativele cu ocuparea militară treptată, imperialii cuceresc Transilvania până în 1688. Nefiind, însă, dispuși să renunțe la ideea statalității, ardelenii mai fac câteva încercări de a păstra statalitatea autonomă a Transilvaniei. Printre ele este și înscăunarea, pentru scurtă vreme, a vestitului conducător al kuruților din Ungaria, Emeric (Imre) Thököly, venit cu oștile lui Constantin Brâncoveanu, domnul Valahiei, care, la Zărnești, administrează o grea înfrângere a imperialilor.
Prin Pacea de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, dintre imperiali și otomani, se încheie dominația turcească de peste 170 de ani asupra Ungariei, pacea marcând accederea Austriei la statutul de mare putere europeană.
O altă rază de speranță e adusă, începând cu 1704, de Francisc Rákóczi al II-lea (II Rákóczi Ferenc), fiul vitreg al lui Thököly. El realizează, pentru prima dată de la regele Matia încoace, o armată națională ungară, bazată pe kuruți. Ajunge să domine Ungaria Centrală și de Sus, precum și Transilvania, intitulându-se principe elector al Transilvaniei și principe guvernator al Ungariei. În plan extern, el caută ajutorul Franței și Rusiei, cu țarul Petru I întâlnindu-se în mai multe rânduri. Din păcate, nefiind un mare conducător de oști, nu dă o bună organizare armatei sale, fiind învins în repetate rânduri, pierzând încet și sprijinul de masă al țărănimii prin intruziunea nobililor. Aceștia din urmă, în ciuda lui Francisc Rákóczi, acceptă Pacea de la Sătmar, din 30 aprilie 1711, cu imperialii, de acum înainte titlul de “principe al Transilvaniei” fiind preluat de însuși împăratul austriac.
(Sfârșit)
