Răzvan Ducan anunță că vrea să cumpere timp, (Cumpăr timp, Editura Vatra veche, 2017) pentru că timpul lui s-a copt! („S-a copt timpul/ E vremea culesului"- S-a copt timpul ). Știe/o spune că, pentru aceasta, e nevoie de calificare, de profesionalism. Nu oricine poate culege timp.
Făcând un joc din două titluri ale acestei cărți, pun accent pe resortul apariției sale: un rotund de vârstă, dincolo de care autorul anunță, stănescian, cel din elegiile sale, trecerea de la starea de „contemplare" la cea de „criză de timp", într-o reverberație eminesciană: „Timpul crește-n urma mea/ Mă-ntunec!"
Poetul vrea să marcheze cei șaizeci de ani de viață și în acest fel, cuprinzând între coperți de carte, simbolic, șaizeci de poeme.
Demersul poetului e un proiect asumat programatic. El și-a propus tema, a motivat contextul și a conturat idei pe care să și le aprofundeze. E o formulă care nu se mai poartă, poezia se adună în carte după criterii întâmplătoare. Nu și pentru Răzvan Ducan, care urmează un fir al Ariadnei.
Poeme de ultimă oră sau mai vechi, subsumate temei, sunt prinse în aceeași agrafă aniversară, într-o selecție care definește clipa, „clipa cea repede".
Ținta e fără echivoc: „Cumpăr timp, cumpăr orice fel de timp" (Cumpăr timp). „Cumpăr timp,/ cumpăr timp avut/ și nefolosit,/ timp de lene,/ timp de nepăsare,/ timp de chiul,/ timp de neimplicare."(idem) El vrea să dea sens timpului, reținându-l doar pe cel relevant, scăpându-se de cel nefolosit cu rost: „Cumpăr timp,/ cumpăr timp/ pe care să-l scutur/ de fapte nerelevante/ și nesemnificative", „Cumpăr timp/ pe care să-l repar,/ să-l vopsesc / și să-l fac atractiv". (idem) Mai mult, poetul vrea și să „recondiționeze" timp: „Cumpăr timp,/ cumpăr timp/ puțin folosit/ sau alt timp util,/ scăpat ca peștele/ printre degete. / Cumpăr și timp/ pentru piese de schimb, / timp din dezmembrări/ de vieți fără rost". (Ibidem)
Pentru că „Timpul este, deopotrivă, și brumă și floare" (Marea trecere) și pentru că timpul e și sens și semnificație, pentru că „totul se umple/ și se dezumple de timp". (Poem 2)
Poezia din acest volum pune în lumină și raporturile poetului cu timpul: „Cred că în mine este și timp putrezit/ și timp ce după un timp s-a cimentat". (Cred ), timpul său e „Timp cu ferestre"(Trăiesc timp cu ferestre).
Foamea de timp nu exclude niciun mijloc de a-l avea: iese la pescuit de timp, punând în cârlig, ca momeală, tot timp, pescuind timp cu timp: „Pun timp în cârlig,/ aștept până vine/ un timp mai puțin răbdător,/ un timp mai puțin dispus să aștepte,/ se dă la momeală, o înghite/ și astfel îl prind". (La pescuit).
Există pentru Răzvan Ducan și un timp mort, căruia, dacă i s-ar face autopsie, „La autopsia timpului pierdut/ s-au găsit oameni,/ foarte mulți oameni,/ înmormântați în cărțile lor de identitate". (La autopsia timpului pierdut)
Imperativul poetic e tranșant: „Bucurați-vă de puținul timp de pace rămas" (Bucurați-vă de puținul timp de pace rămas)
Poezia lui Răzvan Ducan e fățiș autobiografică. El vorbește despre sine: Cuvânt despre mine, Stau pe o bancă, Iscălitura, Eu, cel din septembrie, Cadoul meu (spunând cu umor dar și nostalgic: „Cadoul meu pentru mine/ la împlinirea vârstei de 60 de ani/ este acela să mă fac că nu am decât 50".),), pentru că „Eu, über alles", până la o graniță narcisiacă: „Sunt solidar cu toți Răzvanii Ducani,/ ce s-au succedat în mine, rânduri, rânduri" (Solidaritate).
Autoportretul are și el plasticitatea lui inventivă: „De ce mi s-a dat tocmai mie/ ochiul cât oul de porumbel,/ ca să pot vedea / ecoul strigătului ce se întoarce,/ ca să știu cât sunt de adânc ?" (De unde)
Misiunea poetului este însă extremă:„Eu corectez dioptriile lumii,/ Cu un fund de borcan/ Și scriu cu cerneală simpatică/ Biblia după Răzvan". (Noiembrie) iar Gând (ul) invocă soluții: „Dacă eu mă iubesc mai tare/ decât mă iubește moartea,/ pot să o substitui?"
În exerciții autoreferențiale, vorbește și despre condiția poetului și poeziei: „Poeții sunt cei care zboară mai sus decât avioanele și se scufundă mai jos decât submarinele". (Poeții) iar „poemele miros tot mai mult a medicamente", sau „Sunt parfumate cu altceva,/ date de Dumnezeu să substituie moartea". (Miros a medicamente poemele).
Mai mult, într-un exercițiu de adaptare, poetul exploatează oportunități noi, „Mi-am deschis firmă./ Repar poezii" (Mi-am deschis firmă). Și mai spune poetul, explicit ce face: „Schimb metafore sforăitoare,/ înlocuiesc comparații depășite,/ reglez emoții,/ recalibrez rime care șchioapă,/ dau culoare versurilor albe,/ toaletez strofe, etc./ Dar înainte de a le înapoia clienților/ fac o tură cu ele/ prin disponibilitatea/ celor de a le auzi,/ pentru a vedea/ cum funcționează/ în lumea reală".
În contextul aceleiași preocupări, iată și un Anunț al poetului: „Caut o metaforă/ simbol,/ suficient de expresivă/ ca să fie pentru poeți,/ ceea ce e stetoscopul /pus după gâtul medicilor". „Aș mai vrea să am atâta inspirație încât să pătrund,/ neînfricat, până în viscerele unei metafore" (Aș vrea să știu).
O temă în recurență progresivă a cărții este religiozitatea. Nu arareori și nu gratuit, e invocat Dumnezeu, ca sens al existenței, pentru că „Dumnezeu este o formă de locuire,/ unde nu mergi cu mâna goală/ ci îți duci, cu predilecție,/ temerile și speranțele". (Dumnezeu este...) În poezia sa religioasă, o opțiune de ultimă oră, poetul nu e habotnic, are suficientă detașare și ironie, ca să nu accepte credința în accentele sale la limita ridicolui. „Obiectul muncii/ preabunului Dumnezeu/ este să conjuge mișcarea/ la timpi diferiți." (Dumnezeu energetic) Aflăm și despre un Dumnezeu în plină manifestare, într-o Poveste de iunie, care „E o lună pe an în care/ Dumnezeu scoate cuiul grenadei/ și teii explodează în nări și în ochi./ Nimeni nu fuge,/ nimeni nu protestează,/ toți iau schijele/ ca pe o parte a vieții, frumoasă.// Apoi Dumnezeu/ pune cuiul grenadei la loc/ și numără morții ce-au avut noroc,/ dar numără și ateii,/ care fără să știe, sunt morții vii,/ fiindcă n-au băgat în seamă teii".
Ducan are o proiecție eminesciană asupra divinității: „Doar așa ai putea proba/ spusele lui Eminescu,/ cum că nu se mișcă niciun/ fir de păr din capul nostru,/ fără știința ta!" (Nimeni ) dar și retorică argheziană: „Nu pot să cred, Doamne,/ că m-ai sedus și acum mă abandonezi". (Doamne, tu cel ce cu andrelele iubirii ), dar și dilemele proprii: „Oscilez între a-i nega existența și a crede că există" (Selfie Răzvan Ducan).
Mai există o particularitate a scrisului lui Răzvan Ducan, și în acest volum și în cărțile precedente: patriotismul, nu unul de paradă, ci unul de angajament total: „Dar vă rog, vă rog din suflet:/ Nu dați țara pe mâna mea,/ fiindcă s-ar putea să o strâng așa tare la piept/ încât să o sufoc din prea multă adorație,/ precum o fac cu copiii lor lăuzele,/ la care li s-a vărsat laptele iubirii în sânge". (Laptele iubirii )
Afinitățile elective ale poetului au în orizontul lor două repere: Eminescu și Adrian Păunescu, și nu trece indiferent pe lângă Nichita Stănescu. Un arc de timp în care se regăsește cu tot ce e curat, pur în lume, căci teza lui Răzvan Ducan vine să contrazică scepticismul încrederii în poezie. El invocă prezența ei în tot și în toate, ca mod de a trăi în timp și dincolo de timp.
Vocea poetică a lui Răzvan Ducan are distincție și originalitate. Stilul lui are identitate, limbajul are particularități care reverberează din formația sa inginerească. Construcțiile lui poetice sunt ingenioase, surprinzătoare, într-un amestec de rigoare clasică cu elanuri postmoderniste. E ironic cu măsură, laconic cât încape.
Răzvan Ducan scrie despre timp, naștere, iubire, ură, moarte, o face respectând poezia și condiția sa de poet, inclusiv în cele unsprezece ipostaze/elegii din finalul cărții (Selfie - Răzvan Ducan), o posibilă artă poetică a sa.
