Referindu-se la năravurile româneşti, Înaltul Domn al Limbii Române şi al Poeziei, considerând, cu marele bun-simţ al trăirii naţionale, că „oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această Ţară", nu s-ar găsi „niciunul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri". Dacă ar fi trăit, în zilele noastre, poetul naţional ar fi avut o mare dezamăgire să constate, cu amărăciune, că, în perioada lunilor mai-iulie 1997, au existat inşi care au cutezat, fără să clipească, fără regrete, fără mustrări de conştiinţe, să-şi aşeze numele sub acea pomenită „strâmbă învoială", semnând pentru renunţarea ruşinoasă, definitivă, la o parte din vatra strămoşilor noştri (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei, sudul Basarabiei, Insula Şerpilor), furată, luată, cu anasâna şi cu abuzul acela revoltător, din pământul românesc. Acesta-i durerosul adevăr!
Ratificarea Tratatului României cu Ucraina, în jalnicele împrejurări ale anului 1997, a fost o răsunătoare palmă pe obrazul României şi al românilor, o anomalie postdecembristă a uşurinţei condamnabile, a lipsei responsabilităţii şi inconştienţei puternicilor clipei, a Puterii CDR-iste, dominatoare, de atunci. Încă o dată, în 1997, fraţii noştri bucovineni, din Cernăuţi, Herţa, Cetatea Albă, Hotin, au fost trădaţi, abandonaţi, vânduţi de mai-mari zilei, care le-au uitat suferinţele de după 28 iunie 1940, când erau trimişi, de stăpânitorii bolşevici pe acele drumuri fără întoarcere în Siberiile de gheaţă. „În 1997 - scria regretatul academician, marele istoric şi patriot Florin Constantiniu -, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional, fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.
Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârşite de factorii decizionali ai ţării în desfăşurarea negocierilor şi în redactarea Tratatului, precum şi de parlamentarii chemaţi să-l ratifice.
Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda şi presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor şi al Tratatului".
Ce fel de „negocieri", negociator din partea română fiind secretarul de stat Dumitru Ciauşu, au aut loc între cele două părţi? Care-i „sensul real" al Tratatului? Care-i adevărul? Şi, mai ales, care sunt consecinţele? Totul s-a petrecut cam de plătitul urechii, cam în dorul lelii, cum spune românul. Parafarea de la Kiev, de către miniştrii de Externe, Adrian Setenu şi Ghenadi Udovenko, semnarea la Neptun, de către preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Cucima, ratificările în Camera Deputaţilor şi în Senat, promulgarea Tratatului româno-ucrainean, toate au însemnat date scrise cu negru, ale zilelor de 3 mai, 2 iunie, 26 iunie, 27 iunie, 7 iulie şi 12 iulie, în pagina de cronică a istoriei româneşti.
Acea zi de 7 iulie 1997, de tristă amintire, aşezată de Tiberiu Tudor chiar în primele rânduri ale cărţii, zi a ratificării, în Senatul României, a Tratatului cu Ucraina, prin manipulările, prin manevrele lui Petre Roman, este dovada mizerabilei trădări a interesului naţional. Cu 65 de voturi pentru, 50 - împotrivă şi trei abţineri, în Sala Senatului fiind şi ambasadorul Ucrainei, care jubila în faţa prostiei româneşti, se producea acea jenantă victorie, la Bucureşti, a Ucrainei asupra României. Datele de mai sus înseamnă, pentru români, o recunoaştere oficială a furtului, a raptului teritorial din 28 iunie 1940, prin notele ultimative şi anexele secrete ale Pactului Ribbentrop Molotov, necondamnat nici de această dată. Ce negocieri au fost acelea, în timpul cărora n-a fost invocat răul pentru români şi România, al acelui pact între Hitler şi Stalin?
Oare cum poate fi considerat, decât trădare, fariseismul ministrului Externelor româneşti, Adrian Severin, cel care „plângea strategic", doar cu un an în urmă, în 1996, „teritoriile pierdute", acuzând guvernul de gravă, inadmisibilă nepăsare faţă de soarta fraţilor bucovineni, în stare să cheme românii la arme pentru aducerea acestor teritorii româneşti la Patria-Mamă. Apoi, ca şef al diplomaţiei româneşti, confirmând spusele lui Petre Roman, preşedintele Senatului: „Cei care nu sunt de acord cu Tratatul cu Ucraina ies din rândul democraţilor!", Adrian Severin schimba, penibil, macazul, susţinând, ca adept al unei „Ucraine puternice", că, prin tratat, „totul se face pentru fraţii noştri de acolo!". Ce era şi mai grav, confirmând aiurerile preşedintelui Emil Constantinescu, care ne îndemna la „sacrificii istorice", Adrian Severin susţinea că noi, românii, am renunţat, definitiv, de bună-voie, la teritoriile româneşti luate cu anasâna. Cameleonul Severin susţinea că „Tratatul acesta nu-i de istorie, ci unul de drept internaţional (...) El nu trebuie să ofere satisfacţii pentru ce am suferit în trecut (...) Nu există victime! Ambele părţi au câştigat!". Inexact! O minciună sfruntată. Au câştigat ucrainenii, cei cu luatul, au pierdut românii, noi, cei cu datul! Deci, să ne lăsăm umiliţi, până la pierderea memoriei identitare într-un act de trădare naţională, ca nişte marionete fără voinţă, fără putere de reacţie, renunţând la teritoriile istorice româneşti. Ghenadi Udovenko, ministrul ucrainean al Externelor, ar fi avut suficiente motive să-şi spună: „Ce fraieri!" Capitole precum „Drapelul în bernă", „Sacrificiul istoric şi comunicatul MAE", „Tratatul cu Ucraina în Aula Magna", „Nu! Nu! Categoric, NU!", „Tehnici de manipulare", „Parafarea", „Cenzura de catifea", „Ofensivă. Defensivă. Capitulare", „Ultima şansă", „Ratificarea la Senat", „Epilog", pentru a aminti doar o parte din cartea „Istoria unei trădări naţionale - Tratatul cu Ucraina", constituie dovada unui condei inspirat, inteligent stăpânit, al unui bun român şi patriot - prof. univ. dr. Tiberiu Tudor, apărător, pe baricada adevărului, al interesului naţional şi al demnităţii româneşti.
Din păcate, în 1997, totul s-a făcut, prin tratatul cu Ucraina, nu „de dragul românilor", cum susţinea Adrian Severin, prin ciudata, curioasa lui logică, ci de dragul accederii României în NATO, accedere amânată, sfidând interesul naţional, demnitatea şi o dreaptă şiră a spinării.
Ce „raţiuni" a avut acest tratat umilitor, adevărat atentat la demnitatea naţională, din moment ce românii niciodată n-au recunoscut ocuparea vreunei părţi din teritoriul lor naţional, nici ciuntirea graniţelor prin acel rapt fin 1940. Legănându-se într-o periculoasă şi înşelătoare iluzie, domnii Emil Constantinescu, Adrian Severin, prim-ministrul
Victor Ciorbea, care făceau cadou Ucrainei pământ românesc, vedeau, ciudat, „calităţile", nu şi numeroasele defecte şi compromisuri ale tratatului, acceptând formulări impuse din afară, fără să clipească, ignorând gravele urmări pentru România.
Ar fi suficiente motivele de-a dreptul acuzatoare, pentru a reda, în finalul acestor rânduri, cuvintele prof. univ. dr. Vasile Gionea, Membru de Onoare al Academiei Române, rostite la apariţia cărţii domnului prof. univ. dr. Tiberiu Tudor: „Pentru toate acestea, judecata istoriei va veni oricum. Dar, până atunci, trebuie să-i judece justiţia!"
Justiţia nu i-a judecat! Dar istoria, sigur, o să-i judece!
(Prezentare prilejuită de lansarea cărţii „Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate - Tratatul cu Ucraina - 1997", a prof. univ. dr. Tiberiu Tudor, la Universitatea „Petru Maior" din Târgu-Mureş).
