Gânduri întoarse acasă

Refugiat de amenințările caniculei în satul meu natal, așezare situată într-o zonă nelipsită de farmec a județului, împovărată de istorie, dar lipsită de orice reper de infrastructură turistică, am apelat la o firmă de catering din orășelul vecin să-mi furnizeze mâncarea de prânz. De la o pensiune care se respectă și își respectă clienții, meniul sosea zilnic, cu o punctualitate… nemțească, la mine și la alți clienți din zonă. O mașinuță roșie oprea în poartă, iar ospătarul comis-voiaj, cumulând și calitatea de șofer, îmi oferea amabil caserolele ambalate cu pricepere și finețe. Mai schimbam o vorbă, ne dădeam binețe și omul își vedea de circuit.

De la început, am glosat și asupra culorii mașinii. „E bine că e roșie!” – am remarcat. Omul a înțeles, fiind și el mai urcat prin ani. Într-o imagine tot mai estompată, atât în memoria mea, cât și a lui, născut și crescut într-un sat vecin de unguri foști secui, o altfel de mașină, neagră, stopa în fața porții unor săteni „dușmani ai socialismului” – și doi erau. Etnia victimei conta prea puțin, chiar dacă flăcăii executanți ai ordinului de la partid erau cei mai mulți maghiari. Mașina Securității venea musai noaptea, furioasă șerpește la „lumina” întunericului pe ulițele satului. Probabil, cât de securiști erau, tot aveau o fărâmă de conștiință a mârșăviei pe care o executau la ordin politic, venind noaptea. Doar în caz de urgență majoră ziua, cum vine azi SMURD-ul la necaz.

Dar așa, „pas cu pas”, cum titra un contemporan ajuns pe culmile puterii, socialismul se insinua mârșav în viețile sătenilor răvășiți de spaimă, ajunși „pe culmile disperării” și ale deznădejdii. Din abuz în abuz, satul a ajuns la etapa finală, socialismul biruitor asupra ogorului, colectivizarea agriculturii. Satul meu era ultima redută a împotrivirii din zonă, dar a cedat și el până la urmă. De fapt, doar unul dintre cele două sate care alcătuiau și continuă să alcătuiască o comună. Nici acesta nu ar fi trebuit colectivizat, fiind o zonă muntoasă, cu prea puțin pământ productiv, de nu ar fi dat din coate cu disperare niște neica-nimeni în drum, lipsiți de pământ și de respect pentru consăteni, zeloși și credincioși partidului-mamă și tată. La încheierea misiunii odioase și abjecte, aveau să ajungă și ei mari pe scara ierarhiilor politice pasagere.

Nici sfârșitul nu le-a fost tocmai fericit. Pentru ei, Dumnezeu murise. În realitate, El își întorsese ochii pentru o clipă, să nu vadă mârșăviile indivizilor mărunți și limitați. Cu unele excepții, care aveau mult de suferit ulterior, gospodarii aveau să semneze o adeziune cinică, nu doar contrară realității tragice: „De bună voie și nesilit de nimeni…”, plagiind de fapt și maculând actul matrimonial din fața preotului la căsătorie.

Fără a fi „părerolog” precum Moromete și nici vizionar de serviciu, tata își mai dădea cu părerea. „Ăștia n-o s-o ducă prea mult, oandramaua nu va dura nici o tură de oameni!”, îmi spunea, nu o dată. Și nu era în sat singurul vizionar. Descendent al unei „dinastii” de țărani vrednici dinspre tată, nepot de preot dinspre mamă, se conducea după niște principii morale sănătoase statornicite prin generații. De moralitatea lui nu se îndoia nimeni. De probabilitatea celor prezise, mă mai îndoiam și eu în lungile noastre discuții. Cum să te întorci în susul istoriei, să revii de la socialism la capitalism?!

Uite c-așa s-a întâmplat. În vreme ce Marx mă trăda, Timpul i-a dat lui dreptate. Și bine a făcut!

Privind de sus, cu dispreț suveran, „căderea în prăpastie a imperialismului, cel mai înalt stadiu și ultim al capitalismului”, socialismul cădea el însuși în prăpastia imaginată, înainte de a apuca „stadiul cel mai înalt, comunismul”. Și nu era doar metaforă. „Cine sapă groapă altuia…”. Așa se face că, am trăit doar bucuriile socialismului „multilateral dezvoltat”.

Toate bune și frumoase, minus cele rele și hâde. Întrebarea, repetată obsesiv după marea răsturnare din decembrie, este ce punem în loc după ce am dat de pământ cu oandramaua din prăpastie? Unii afirmă, privind înlăuntrul noii zidiri, că nimic nu s-a schimbat. Alții, posesori de burți proeminente și conturi gravide, umflate cu milioane netrudit, îi contrazic. Un răspuns hâtru îi aduce la numitor comun: „Înainte, era mai bine. Că suduiam numa’ pe unu’!”.

De 35 de ani, se tot rotesc cadrele de conducere, răspunzătorii de managementul țării, că nici nu mai știi pe cine să sudui. Mai știți câți miniștri au dirijat cultura în acești ani de democrație… originală?! Sau educația? Sau așa-zisa cultură? Și credeți că e tocmai ușor să obții o asemenea recoltă de analfabeți funcționali, de sus până jos? Cândva, le scriam cu inițială majusculă, atât Cultura, cât și Școala.

În mlaștină, cuibăresc doar broaște și șerpi, în mocirlă se mai bălăcesc, se înnămolesc până peste rât și se răsfață porcii, dar tot ies la mal, la soare. Vanitoși, comuniștii chiar se credeau veșnici. Timpul i-a trezit, le-a spulberat visul nătâng!

Din nefericire, tata nu a mai avut răbdare să „joace” actul final și nici nu a apucat deznodământul. Ceasul lui s-a oprit cu 13 ani înainte de reconversia Timpului. Cifră fatidică, nu?

De văzut cum (și când) ieșim din mocirlă cei rămași „pe pământ și în lucrare”.

Mihai Suciu