Undeva între finalul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, consensul între noi, copiii din cartierul Cornişa, era că ne doream nespus de mult maşini radiocomandate, desene animate, cola, blugi şi altele cele. Da, chiar e atât de simplu. Majoritatea ne doream să plecăm în străinătate şi câţiva au şi făcut-o. Dar au rămas acolo în treaba lor şi nu au brevetat curente de gândire, devenind tik tok profeţi ai exilului sclavagist-mioritic. Fără dramă, fără forţe care conspiră nemilos în umbră.
Înainte de dispariţia tovărăşului Nicolae Ceuşescu şi aparţia telefoanelor inteligente ne pierdeam în răsfoitul paginilor din cataloagele Quelle şi Neckerman (pentru cei mai tineri, Google it). Aceste file de aur ale capitalimsului aveau pur şi de toate: de la sortimente de brânzeturi şi salam, haine care arătau a haine, la trenuleţe şi maşini radiocomandate. Acestea ne interesau de fapt cel mai mult şi erau mânuite de copii veseli, rumeni în obraj şi bine îmbrăcaţi. Ne curgeau literalmente balele.
Iar aceste cataloage, o variantă foarte sofisticată a broşurilor supermarketurilor care ne vin în căsuţa poştală, în noile Residence în care se mută tinerii de azi, că e vorba de vestul sau de estul Târgu Mureşului, erau oricum nişte rara avis. Cărţuliile erau păstrate prin apartamentele românilor ca nişte, mă iertaţi, icoane, alături de doze goale de bere sau sticle de putred şi capitalist whiskey. Tot la raft, în sufragerii puteai găsi o sticluţă de parfum, un cartuş gol (sau poate nu complet) de Kent şi, aşa cum vom vedea imediat, un prodigios aparat video.
Pentru cei mai tineri, nu existau banalele doze de bere în comerţul comunist, exista desigur bere la sticlă, dar nu prea puteai să te bucuri de ea seara la un restaurant. Care osterii, cucine, grill-uri, lounge-uri şi trattorii (de care geme acum Google Maps-ul când cauţi un local cu mâncare), falnici flăcăi de pe Mureş şi Târnave, destoinice Fete de la Căpâlna?
Pe vremea când ţara noastră nu era colonie străină, dacă voiai să bei o bere, politica regimului era să fii obligat şi la servirea unei ciorbe şi a unui fel doi, totuşi, destul de greu de încropit de bucătari, din simplul motiv că, oficial, nu prea aveau din ce. Dar, pentru cine avea afilieri cu Partidul Comunist Român se prepara neoficial câte un grătar.
Revenind la aparatul satanic numit video, pe neştiute căi, din Germania Federală adus, acesta era pur şi simplu mai de efect în termeni de vibe persoanl decât elonmuskăneasca Teslă de azi. Şi, pentru că sexualitatea a devenit pare-se o grenadă numai bună de aruncat peste gardul vecin între „suveranişti ” şi ”pro-europeni”, ştiţi care era aroganţa supremă la final de epocă de aur? Mă iertaţi, dar păcătoasa casetă porno era ascunsă, poate, chiar după colecţia Jules Verne. Ca să citez din clasici: nu spuneţi că nu aţi avut niciodată aşa… un moft?
Problema-i că aroganţă şi moft în copilăria mea erau când se „dădeau” banane la Alimentara. Îmi aduc aminte cum pe platforma – acum parcare de „bolizi” străini – din faţa acestei „Alimentare”, care mai există şi astăzi sub formă de oficină coruptă şi vândută multinaţionalelor din Vest, se făcea o coadă îmbârligată de cetăţeni febrili. Îmi aduc aminte de copii care mâncau preţiosul fruct, direct pe stradă pentru a fi văzuţi de vecinii de bloc. Vă imaginaţi că se primeau mai multe? Una de persoană, la fel ca şi franzelele. Pentru conspiraţionişti: câte sortimente de pâine găseşti azi la magazinul din colţ?
A propos de Alimentara aceasta, îmi aduc aminte când m-a trimis bunică-mea, fie-i ţărâna uşoară, în recunoaştere. Concluzia mea a fost că „au pui cu picioarele aşa” şi repede mi-am pus antebraţele în X. Văd şi acum pungile transparente cu ghearele de pe nişte pulpe care de fapt lipseau, dar cumva era prezent capul. Din păcate, cred că sunt mai mulţi care n-au prins vremea tacâmurilor de pui, decât cei pentru care acestea mai spun ceva. Am verificat, Google it, cu imagini! Te avertizez că în comparaţie cu tacâmul, otrăvitorul burger americănesc pare o mină de calorii şi o desfătare culinară.
Fast-forward vreo 30 de ani şi aşa cum bine ştim, UE vrea să ne omoare cu alimente modificate genetic, chiar dacă, acolo unde a fost pe vremuri „Alimentara” e acum multinaţionala asta cu un bogat sortiment de ciocolată, sucuri – asta ca să permit minţii de copil să se exprime – şi, foarte important pentru omul deceniului opt, mezeluri. Mă rog, nici astea nu sunt bune, fiind şi ele otrăvite (de laboratoarele UE) şi,chiar şi mai important, astăzi se găseşte carne, dar toată lumea o ia de bună. Dar, cumva balanţa universului se echilibrază pentru că astăzi se vorbeşte aproape religios de veganism şi „intermittent fasting”, pe care vrei – nu vrei, românul îl mai practica prin comunism sau chiar şi prin perioada de tranziţie, dacă sună cunoscut termenul.
Carne, ouă, lapte şi chiar „lapte la cutie” ceva despre care auzisem că ar exista, însă doar pentru cei aleşi, pentru vestici. Desigur, aşa cum am aflat cam pe când s-a lansat Zeitgeist şi conştiinţele au început să se redeştepte, laptele ăsta e otrăvit cu bună ştiinţă de UE, iar numărul ştanţat pe cutie e un cod secret care indică de câte ori a fost reciclat sau ceva asemănător.
Apoi, copiii din cartier au devenit adolescenţi şi cu toţii au început să îşi dorească haine de firmă, Adidas, Puma, Nike,… Stop cadru, îmi aduc aminte când am auzit prima dată de Reebok, cât de exotic şi de sofisticat suna şi desigur, costa pe măsură. Începuseră să apară în magazine dar zău, pot acum să îmi încalţ pantofii Adidas cumpăraţi de la Outlet să merg acum într-o plimbare cu VW-ul meu Golf până la showroom-ul Porsche şi senzaţia de window shopping să fie una similară. Cam la fel era privită la raft o pereche de pantofi sport „de firmă”. Copii erau destule, se numeau Adibas, Plima şi Neki şi ţineau chiar şi o lună, mergând la liceu, dar cu grijă.
Mă umflu în pene sau descriu normalitatea astăzi? Oare nu conducem maşini străine, nu ne permitem un concediu „peste graniţă” şi o pereche de „adidaşi” de marcă, măcar în cele două sezoane de reduceri (un alt subiect de discuţie în copilărie)? Dar, vai, cât materialism, eventual şi cocalăreală, sunt convins că se va găsi un suflet sensibil să interpreteze astfel această plimbare nostalgică prin cartierul copilăriei şi adolescenţei mele. Pot să-i comunic acestei conştiinţe pure că pe lângă primele Bravo şi Popcorn, generaţia mea a citit şi Sartre, şi Camus, şi Thomas Mann, şi Herman Hesse, şi Cioran şi Eliade, şi Cireşarii şi Toate Pânzele Sus. Şi totuşi, cumva, din tot acest paradis intelectual-filosofic, adolescenţii ăştia îşi doreau o maşină străină şi un pantof sport care să ţină, parcă am mai auzit şi de un faimos sportiv cu astfel de vise pâmântene…
Vreţi să vorbim de maşini? Sunt curios câţi tineri care astăzi se simt „striviţi” de valorile europene chiar au condus o Dacia 1310, fără servo şi centuri, tremurând şi vâjâind la 100 km/h ca lupul dacic? Dacia de azi se vinde bine în toată Europa, ajungem în puţin peste o oră pe autostradă până la Cluj Napoca şi, mă iertaţi, un Golf sau un Passat mai trecute trebuie musai înlocuite. O maşină radiocomandată şi un trenuleţ electric costă în jur de 150 de lei în Jumbo şi nu 1.500 lei, iar dacă vrem să – nota bene – slăbim, mergem la un antrenor personal. Şi nu cred că descriu aici cine ştie ce stil de viaţă excentric. Descriu în schimb ceva la care doar puteam VISA în anii ’90.
…Deci, poate ar fi bine să o lăsăm mai uşor cu jalea din lirica lui Octavian Goga.
Filip A. Vlad