Aţi remarcat cât de jos am coborât ştacheta şi cum fiecare lucru banal este împănat în lauri? Lipsa de modele autentice este o problemă cu consecinţe pe termen lung!
Demult, pe vremea când încă mai trăia ruşinea, educaţia era condiţia fundamentală pentru a-ţi crea o personalitate, un caracter, un destin. Indiferent din ce mediu provenea un copil, cu cei şapte ani de acasă şi o şcoală respectată, tânărul putea ajunge, practic, oricât de sus pe scara ierarhică sau spiritual. Când ruşinea se găsea peste tot, să întâlneşti un om cu care să ai ce discuta şi să-ţi facă plăcere să discuţi era un lucru firesc. Astăzi canonizăm falşi profeţi, pentru că marea masă iubeşte să identifice lideri spirituali.
Educaţia din primii şapte ani de acasă era cea mai fidelă copie a educaţiei părinţilor, căci despre cum se manifesta odrasla, aşa era şi părintele de cizelat. Demult, tare demult, părinţii îşi trimiteau copiii la nişte educatori, în şcoală. Aceştia erau convinşi că dascălii ştiu ce trebuie să facă cu copiii, să le dea educaţie şi să le modeleze caracterele şi temperamentele. Nu îndrăzneau părinţii să aiba dubii asupra metodelor aplicate de profesori şi orice abatere a elevului era dublu corectată: atât de dascăl, cât şi de părinte. Aşa, copilul conştientiza că educaţia nu e club de distracţie şi voie bună!
Acum, când ruşinea a murit, când educaţia e ceva facultativ, mai ales în mintea părinţilor, privim cum îşi face apariţia în societate o nouă meteahnă: glorificarea firmelor fără fond. Atât de mult s-a coborât ştacheta, încât atunci când cineva face ceea ce trebuie este glorificat precum un erou. E firesc, dacă ai terminat clasa I, să ştii să scrii şi să citeşti, e firesc, dacă eşti poliţist, sa prinzi infractori, dacă eşti constructor să faci o lucrare corectă. Coborâm atăt de jos, încât vedem, în orice om normal, un potenţial deosebit în comparaţie cu marea masă ce se exprimă mai nou prin filme – că scrisul şi cititul sunt complicate. Ne întoarcem la comunicarea din epoca antică a comunicării, prin desene pe ziduri.
Vai de evoluţia noastră şi de falşii ei eroi, care, demult, când ruşinea încă trăia, erau doar nişte oameni fireşti, normali…

Mihai Teodor Nașca