Afirmat ca poet, eseist, traducător şi politician, Béla Markó este unul dintre scriitorii de marcă din Transilvania. El s-a bucurat în ultimele patru decenii de foarte bune traduceri în limba română, graţie unor tălmăcitori pasionaţi şi cu afinitate pentru opera sa poetică şi publicistică, fiind vorba de Paul Drumaru – care a tradus volumele: Despre natura metaforelor (1989), Timp canibal (1997), Condamnaţi la reconciliere (2006) – şi Kocsis Francisko – cel care a transpus în româneşte cărţile: Badminton (2016), Iartă-ne, Ginsberg (2020) şi O propoziţie despre libertate (2022). O latură mai puţin cunoscută a activităţii literare a lui Marko Bela este cea de traducător din limba română în limba maghiară, în special din poezia lui Ştefan Aug. Doinaş şi din dramaturgia lui Lucian Blaga (Meşterul Manole) şi Radu Stanca (Dona Juana).
Dacă aruncăm o privire de ansamblu, descoperim, în cărţile de poezie ale lui Béla Markó, rememorate mai multe secvenţe şi vibraţii ale trecutului, caligrafiate în variate ipostaze lirice, peste care se suprapun adesea reprezentările cotidianului, cu trăirile lui banale, cu simplitatea şi lipsa lui de strălucire. Nu altfel este ultima sa apariţie în limba română – volumul O propoziţie despre libertate, în traducerea lui Kocsis Francisko (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2022) – despre care Irina Petraş, supunându-1 probei „seismografului” literar, a consemnat cu pertinenţă pe coperta a patra: „Mişcările fiinţei în spaţiul scriptural, de veghe, contează în primul rând. Strania simplitate a enunţurilor tentează anamneză, în sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esenţiale ale fiinţei rătăcite în goana zilei. Şi poemele lui de dragoste au ceva din şăgălnicia emoţionantă şi lipsită de podoabe a poemelor soresciene de gen (…)”.
Majoritatea criticilor care au scris despre această inedită apariţie editorială din peisajul nostru literar (Răzvan Voncu. FIoria Gârbea, Iulian Boldea, Adrian Alui Gheorghe, Viorel Mureşan, Andreea Hedeş ş.a.), au constatat că latura sceptică şi contemplativă, din care izvorăşte „puterea poeziei” lui Béla Markó, poate fi foarte uşor originată în evenimentele dramatice din ultimii trei ani şi îndeosebi în pandemia virusului ucigaş şi în urmările zilnice ale sângerosului război din răsărit, care au răvăşit omenirea şi au supus sufletul omenesc la încercări dintre cele mai tragice – lucru care, de altminteri, reiese şi din precizarea autorului, caligrafiată sub chiar titlul cărţii: „Poezii 2018-2022”.
Volumul este structurat în şapte cicluri (în ordinea paginaţiei: „Luminăţia”, „Timp credul”, „Salvare”, „Pământ”, „Cartuş orb”, „Puterea poeziei” şi „Trecerea graniţei”), prefaţate de poemul-efigie intitulat „În spatele măştii, poezia” – sugestiv prin jocul ludic de nuanţe şi semnificaţii, baletând între imaginile intens colorate şi cele incolore sau chiar seci, ca efect ale timpului pandemic, rezumând multitudinea de trăiri şi de stări de nelinişte ale fiinţei umane, prevalând tragicul metafizic, incertitudinea, angoasele şi singurătatea – toate percepute ca umbre malefice alunecând peste suflet şi peste lume. În acest sens, descriptivismul peisagistic diafan este alternat cu descriptivismul fenomenologic, iar acestea, la rândul lor, sunt măiestrit îmbinate cu enunţuri apodictice, dar şi cu unele asocieri de idei şi de antinomii stranii: „Culoarea depărtării e azuriul./ Când se află departe, totul devine dulceag, / siropos, albăstriu. Piatra, copacul, pânza, / chiar şi lanul galben de grâu. Dar şi sângele, / şi lacrima, şi saliva. Depărtarea care / albăstreşte. Nesfârşita pădure azurie, / muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul / azuriu. In logica aceasta, dacă-i azuriu, e îndepărtat şi ce-i apropiat. Deşi poate fi / uneori albă sau neagră, în pandemie şi masca / e de cele mai multe ori azurie.”
Încă din primele poeme, autorul se axează pe meditaţii lirice pe marginea vieţii şi a morţii; astfel, inspirat de aporiile filosofului Zenon, el coboară în mitologia Greciei antice, evocându-l pe „fugosul cu origini zeieşti / lângă ţestoasa liniştită cu paşi târşâiţi…”, dar „în spatele lui Ahile goneşte şi teribila moarte, / se apropie tot mai mult şi totuşi nu-1 va ajunge niciodată / câtă vreme are ţestoasa în faţă, moartea rămâne în urma lui / numai dacă săgeata lui Paris ar nimeri călcâiul…” („Rugă pentru zeii greci”).
Sentimentul trecerii timpului („nu mai sunt decât rămăşiţă de viaţă”, scrie poetul undeva), obiceiul străvechi al luminaţiei, ca elogiu adus strămoşilor, sunt alte motive lirice şi confesiuni reflexive la ceasurile crepusculare de iarnă, când „… nu va trebui s-aştept răspuns la întrebări, / nu va trebui să fac din vorbe propoziţii, / deoarece în clipa în care va înceta ninsoarea / va dispărea şi gramatica subtilă / care a legat cerul de pământ („Amurg de iarnă”). Această confesiune exprimată în forme cadenţate „unduitoare” are şi marele merit de a da unitate volumului, sugerând totodată statornicirea în suflet a unei stări contemplative, situată, adesea, în preajma sentimentului religios, redat într-o formulă lirică declamativă, dar în termeni mai duri, specifici recuzitei postmodeme: „Eli, Eli, lama sabactani, / îmi întreb carnea putrezită, / oasele descompuse, / pe cine altcineva aş putea întreba, / dar m-au trădat de foarte mult deja, / şi sufletul e doar o undă radio…” („Trup credul”).
Alteori, viziunea devine mai amplă, eul poetului sfidând dimensiunile colosale ale cosmosului căci, până la urmă, toate converg spre acelaşi nucleu al divinităţii: „Dacă stingem luminile în jurul nostru, / putem răzbate mult mai departe cu privirea, / apar constelaţii pe cerul întunecat (…) / numai aşa pot zări / paradisul sau iadul, / dar eu nu mai luminez, / nu zâmbesc, nu râd, / nu vorbesc, nu plâng, nu gem, / nici nu sufăr în tăcere / şi nici nu doresc fericirea, / deoarece Dumnezeu îmi oferă moartea / ca pe o lunetă infinit de mare / în care mă pot de-acum uita.” („Ars amatoria”).
Din multe poeme răzbate ideea libertăţii de gândire şi simţire, oglindită frecvent ca nostalgie a peisajului transilvan sau ca ecou al trecutelor vremi din care se-arată, la marginea visului, chipurile eroilor culturali, evocaţi sub cerul cu splendide irizări de lumină : „Aşa-i întotdeauna vara pe la noi, / se pot vedea urmele viitoarelor ierni / chiar în timp ce ne dezvelim statuile / în bătaia fierbinte a soarelui / şi ne ştergem frunţile de sudoare / cu batiste impecabil călcate, / da, dragă Sándor Petőfi…” („Vară transilvană”).
Fără nicio îndoială, poetul ştie că orice propoziţie lirică bună este o propoziţie a libertăţii de spirit, validată apoi de toţi cei care o citesc şi o înţeleg ca atare, astfel că el, amintindu-şi de evenimentele sângeroase din decembrie 1989, precizează că: „există / o propoziţie mai precisă decât orice, iată cum sună: / Tată, eu voi învăţa de-acum cu plăcere limba / română. Acestea sunt cuvintele unui adolescent / de paisprezece ani, mie îmi spune, pe mine mă linişteşte.” („O propoziţie despre libertate”).
Mizând pe adevărul cuprins în cuvintele cele mai simple, pe lirismul suav al confesiunii şi al reveriei, impregnându-şi adesea discursul cu inserţii fine, extrase din parabole şi învăţături ca tâlc preluate din istoria noastră culturală şi socială, Béla Markó marchează prin acest volum o reuşită scriitură despre „mişcările” sufletului omenesc, despre vibraţia lui adâncă şi angoasele lui, întâmplate într-un cotidian frământat şi tulburat de convulsii, în care misterele metafizice şi pericolele imprevizibile ne arată cât de efemer este destinul fiinţei omeneşti şi cât de firavă este linia dintre viaţă şi moarte.
Ileana Sandu