„Sanda, eşti prea idealistă”, de câte ori nu am auzit această replică în diverse conversaţii avute pe tema politicii locale. Cel mai adesea, aceasta era urmată de „în politică, totul e posibil.”
Da, sunt o fire idealistă care păstrează, până la proba contrarie, speranţa că oamenii politici vor înţelege că noi îi conducem pe ei, ei doar administrează bunurile publice şi că binele comun şi general ar trebui să prevaleze asupra interesului personal.
A greşi este omenesc; ce altceva mai pot zice despre speranţa mea de atâtea ori destructurată de cruda realitate a vieţii politice de pe malurile Pocloşului.
După 20 de ani de hegemonie a primarului Dorin Florea, anul de graţie 2020 a adus la Târgu Mureş o schimbare în care mulţi oameni şi-au pus speranţa. Candidatul de atunci, Soós Zoltán, părea a fi gura de oxigen proaspăt care va urni târgul nostru cel de toate zilele din paralizia chermezelor pe bani publici şi acalmia instalată în cei 20 de ani anteriori.
Candidatul a câştigat pe un val de simpatie din partea românilor şi maghiarilor, dar nici nu a ajuns să se instaleze bine în fotoliul de primar, că apele au şi început să se agite în instituţia pe care trebuia să o conducă: de o parte, gaşca veche care îşi instalase oameni în posturi cheie, iar de cealaltă parte, gaşca nouă care avea de instalat alţi oameni în aceleaşi posturi cheie.
Plângerile penale au început să curgă, iar patru ani acestea au tot făcut valuri, care au culminat cu cele 24 de ore petrecute de edil la „răcoare”.
Pe lângă aceste plângeri, şicanele şi sabotajele au fost, patru ani, la ordinea zilei în Primăria Târgu Mureş.
De unde ne plimbam cu colegii din presă pe la DNA să înregistrăm declaraţii ale celor ce făceau sesizări, iată că, la finalul anului 2024, ne-am trezit toţi buluc în holul Primăriei, înainte de şedinţa de alegere a noilor viceprimari, cu microfoanele şi camerele pregătite să filmeze declaraţiile „door step”, adică „în faţa uşii”, ale reprezentanţilor UDMR şi PSD, care ne anunţau instalarea păcii în Primăria Târgu Mureş.
Minune, miracol divin, ce mai! Doar că singura pace care nu costă pe nimeni, nimic, e pacea sufletului. Pacea oamenilor politici întotdeauna va costa pe cineva, ceva. În cazul de faţă, aşa cum scria anul trecut colegul Adrian Giurgea, pacea aceasta ne costă pe noi toţi, individual şi în grup.
Totuşi, cum s-a ajuns la această pace în care reclamantul şi reclamatul au ajuns să lucreze în aceeaşi instituţie şi să fie pe aceeaşi lungime de undă? „Misterioase” sunt căile negocierilor politice, aşa cum „misterioase” sunt modurile de acces la pârghiile care controlează fondurile publice.
Am pus ghilimele la „mister” pentru a transmite puţină ironie, pentru că desluşirea căilor care au dus la pace nu e deloc dificilă; la baza acesteia aflându-se o sumă de comportamente pe care, din păcate şi cu mare tristeţe, nu le pot cataloga decât prin termenul infantil.
Soós Zoltán şi UDMR erau tare supăraţi, pe de o parte, pe cei care făceau plângeri şi băgau beţe-n roate primarului, iar pe de altă parte erau supăraţi pe ex-prefectul, actual deputat PNL, care a blocat, din perspectiva lor, activitatea instituţiei atacând hotărârea de reorganizare.
Prin urmare, după rezultatele alegerilor locale, pentru a avea o majoritate confortabilă, UDMR trebuia să facă o alianţă locală fie cu PSD, partid care l-a adoptat pe fostul viceprimar depunător de sesizări la DNA, fie cu PNL care le-a blocat accesul la bani câteva luni de zile, fie, împotriva firii, cu AUR şi POL, celelalte două formaţiuni care au trimis oameni în consiliul local.
Deşi a avut loc o întâlnire şi între partidele româneşti pentru a forma un front comun în consiliul local, aceasta nu s-a concretizat, conform tradiţiei politicii de pe malurile măreţe ale Pocloşului.
Din cele trei opţiuni posibile, Uniunea a ales răul cel mai mic, PSD, cu care a mai colaborat pe plan local fără prea mari probleme. Dar fostul vice nu putea deveni actualul vice, pe motiv de „incompatibilitate de DNA”. Aşadar, ne-am trezit cu un vice PSD de mucava şi un fost vice care munceşte în acelaşi birou cu oficialul şi îi scrie acestuia ce să spună, când e cazul.
Şi uite-aşa se făcu pace în Primăria Târgu Mureş, dar să revenim la întrebarea esenţială: cât ne costă această pace?
Primul preţ pe care îl plătim este cel al unei stări de greaţă atunci când vedem că cei cărora le-am dat votul tocmai pentru a nu-l da celorlalţi se pupă cu cei pe care nu îi mai doream în conducerea oraşului. Greaţă şi lehamite, dar să zicem că peste aceste stări fiziologice am putea trece, deşi, tocmai astfel de comportamente au generat starea generală de silă care a dus la triumful aşa-zişilor „suveranişti” în alegerile din toamna anului trecut.
Există, însă, şi un preţ cuantificabil în bani şi nu puţini, sume de ordinul milioanelor de euro pentru că nu îmi pot explica altfel cum, la puţin timp după instalarea acestei păci, au apărut, din nou, câteva proiecte cheie de tranzacţii imobiliare pe ordinea de zi a Consiliului Local. Despre acestea, însă, veţi citi în ediţiile următoare ale cotidianului Cuvântul liber, iar concluzia o veţi trage singuri, stimaţi cititori. Deocamdată vă provoc doar să găsiţi răspunsul la următoarea întrebare: îşi permite oraşul nostru să plătească 10 milioane de euro, deocamdată, pentru pace?
Sanda Vițelar