La 10 ianuarie 1945 începea deportarea în masă a etnicilor germani din România şi trimiterea lor la muncă forţată în fosta Uniune Sovietică, un alt capitol trist din istoria crimelor împotriva umanităţii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Primul val de deportări începuse la sfârşitul lunii august 1944, odată cu înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul României, când bărbaţii civili apţi de muncă au început să fie arestaţi sistematic şi trimişi în Uniunea Sovietică. Erau vizaţi în special membrii minorităţii germane, dar printre arestaţi se numărau şi etnici români, evrei, maghiari, polonezi, cehi sau sârbi.
Decizia fusese luată la 16 decembrie 1944, când conducerea Ministerului Apărării de la Moscova a dispus printr-un ordin strict secret „mobilizarea şi internarea cu trimitere la muncă în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani apţi de muncă”, bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, din Germania, România, Ungaria, Polonia, Iugoslavia şi Cehoslovacia.
Guvernul României nu a fost înştiinţat în mod oficial atunci, dar în cadrul Ministerului de Interne s-au luat măsuri pentru pregătirea acestei operaţiuni, sub coordonarea liderilor comunişti Emil Bodnăraş, secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, şi Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Şeful Guvernului, generalul Nicolae Rădescu, care deţinea şi portofoliul Internelor, a fost pus practic în faţa faptului împlinit de către comunişti, scurtul său mandat de prim ministru (6 decembrie 1944-28 februarie 1945) fiind de altfel marcat de asaltul generalizat al acestora pentru instalarea unui regim comunist în România.
Astfel, la 19 decembrie 1944 la nivelul structurilor regionale şi judeţene ale Ministerului Afacerilor Interne s-au transmis instrucţiuni secrete cu privire la înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă, la 31 decembrie 1944 şi 3 ianuarie 1945 transmiţându-se şi instrucţiuni cu privire la modul de desfăşurare al acţiunii.
Notificarea oficială a Guvernului României s-a făcut la 6 ianuarie 1945, printr-o notă emisă de Comisia Aliată de Control, semnată de generalul sovietic Vladislav Vinogradov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control din România, şi adresată Preşedintelui Consiliului de Miniştri, generalul Nicolae Rădescu. În această notă se dispunea practic „mobilizarea pentru muncă a tuturor locuitorilor germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”, aflaţi pe teritoriul României, mobilizarea urmând a se desfăşura în perioada 10-20 ianuarie 1945.
Ordinul telefonic de ridicare a cetăţenilor a fost dat autorităţilor poliţieneşti din toate localităţile din România în seara zilei de 10 ianuarie 1945, primele reţineri şi deportări având loc chiar în noaptea zilei de 10 spre 11 ianuarie 1945 în oraşele mari şi localităţile din vestul României (cele mai apropiate graniţă), sub supravegherea agenţilor sovietici.
Pentru că mare parte dintre bărbaţii tineri etnici germani din România fuseseră încorporaţi în marea lor majoritate, preponderent în armata germană, au fost ridicaţi mulţi adolescenţi sau bătrâni, precum şi multe femei. În multe cazuri au fost ridicaţi etnici evrei, maghiari, polonezi, cehi sau sârbi, dar şi români, doar pentru că numele lor sau aspectul fizic păreau „germane”.
Deportaţii aveau dreptul la un pachet de 20 de kilograme (haine, obiecte personale, hrană etc.) dar, de multe ori aceştia au fost ridicaţi de pe stradă. Acest lucru a avut un impact deosebit asupra stării de sănătate ulterioare a deportaţilor, apreciindu-se că din cele circa 100.000 de persoane din România, preponderent etnici germani, aproximativ 20-30% au murit din cauza condiţiilor grele de lucru din regiunile Doneţ şi Ural, din fosta Uniune Sovietică. Primele repatrieri au început în 1946, majoritatea supravieţuitorilor deportaţi revenind la începutul anilor 1950.
Deportarea civililor pentru muncă forţată a început odată cu cel de-al doilea conflict mondial, după atacarea Poloniei şi împărţirea Europei de Est între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, în conformitate cu înţelegerea secretă dinte cele două mari puteri totalitare perfectată la Moscova în 23 august 1939. Fenomenul s-a intensificat după declanşarea conflictului între foştii aliaţi, la 22 iunie 1941.
Datele disponibile indică un număr de aproximativ 5,7 milioane de civili utilizaţi la muncă forţată de Germania în august 1944, înregistraţi oficial, majoritatea evrei, ruşi, polonezi, ucraineni, cehi, iugoslavi etc. În acelaşi timp, nu există date clare disponibile pentru Uniunea Sovietică, cunoscându-se faptul că aproximativ 1 milion de cetăţeni sovietici de origine etnică germană au fost deportaţi în Ural la muncă forţată, alături de circa 1 milion de polonezi, români, lituanieni, letoni şi estoni din teritoriile ocupate în 1939 şi 1940, precum şi alte minorităţi precum tătarii, cecenii etc.
Mulţi cetăţeni români din teritoriile cedate în vara anului 1940 au devenit de asemenea victime ale deportărilor şi muncii forţate, fiind afectaţi preponderent etnicii români din Basarabia şi Bucovina deportaţi în Siberia de către autorităţile sovietice înainte de 22 iunie 1941, tinerii români şi evrei din Transilvania de Nord încorporaţi în batalioane de lucru ale armatei ungare. De asemenea, evreii din România care nu au fost deportaţi în lagărele de exterminare din Transnistria, au fost mobilizaţi la muncă forţată.
Revenind la evenimentele din 1945, Guvernul României a protestat oficial printr-o notă la 13 ianuarie, anexată, menţionând că nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic dar „este ţinut de Tratatele pe care le-a iscălit, de conştiinţa răspunderilor sale şi de Convenţiunea de Armistiţiu însăşi”, situaţia de fapt fiind acceptată şi de către reprezentanţii american şi britanic din Comisia Aliată de Control.
Ministerul Afacerilor Externe a încercat permanent să apere drepturile cetăţenilor români, întreţinând o corespondenţă intensă cu familiile acestora şi autorităţile sovietice, atât prin Centrala de la Bucureşti, cât şi prin misiunile României din străinătate, în special prin Ambasada României la Moscova, ocupându-se de repatrierea a sute de mii de prizonieri de război, victime ale Holocaustului sau deportaţi la muncă forţată.
Dintre misiunile diplomatice străine acreditate la Bucureşti se remarcă intervenţiile nunţiului papal Andrea Cassulo, care a desfăşurat o remarcabilă activitate umanitară în ţara noastră, apărând drepturile tuturor oamenilor persecutaţi, aflaţi în suferinţă şi nevoi, indiferent de etnie sau religie.
Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe deţin un bogat fond documentar inedit, referitor la suferinţele prin care au trecut cetăţenii României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de la Holocaust la deportarea pentru muncă forţată, din care vă prezentăm astăzi o selecţie ilustrativă pentru consecinţele antisemitismului, xenofobiei şi totalitarismului. (sursa şi foto – Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe – facebook.com/arhivelediplomaticeMAE…)
Ileana Sandu