Cunoscutul şi apreciatul jurnalist din Chişinău, Alecu Reniţă, colaborator al cotidianului nostru a acordat un interviu de colecţie revistei „Limba Română” pe care vă invităm să îl parcurgeţi şi în paginile Cuvântului liber. „În locul analizei obişnuite, public aici, acum, la început de nou an, interviul pe care l-am acordat revistei „Limba Română”, publicaţie de ştiinţă şi cultură care apare la Chişinău sub auspiciile Academiei Române şi e distribuită în toată Basarabia. Este o ediţie specială, un adevărat volum, de 274 de pagini. În dialogul cu şi pentru „Limba Română”, am explicat evoluţia Republicii Moldova de la sinistra „epocă sovietică” până în prezent, marcând bornele istorice cărora le-am fost contemporan şi la zidirea cărora am pus umărul, ca om al Cetăţii. Mă obsedează şi acum buşteanuL acela cu inscripţia CCCP (URSS) care se bălăbănea în apele râului Prut, la inundaţiile din 1972…”, a scris Alecu Reniţă referindu-se la acest interviu.
„Limba Română”: Când ai o viaţă în spate, poţi să aduni curaj ca să alegi din tot timpul acesta acele câteva secunde, rupte una de alta, în care te-ai întâlnit cu istoria. Care au fost aceste clipe?
Alecu Reniţă: Viaţa lăsată în urmă de un jurnalist adeseori pare o călătorie fascinantă, prinsă între întâmplări fabuloase şi oameni încântători, între maratoane interminabile şi bucuria materialului prezentat la timp, între existenţa cea zilnică şi meandrele destinului. Însă istoria, nu mă refer la disciplina propriu-zisă, e cu totul altceva – e acea forţă uriaşă şi invizibilă care mână umanitatea de la începuturi, pe drumuri doar de ea cunoscute, fără să explice împăraţilor sau muritorilor de rând de ce a lăsat să ardă Biblioteca din Alexandria sau să dispară Imperiul Roman, de ce nu a păstrat România întreagă la 1940 sau de ce nu se îndură de popoarele sfâşiate de războaie şi nedreptăţi. Istoria ne deschide ochii la trecut, însă tace cu îndărătnicie când e vorba de viitor. Uneori aruncă unele semne misterioase, lăsând oamenii să le descifreze.
Pentru mine, prima întâlnire cu un semn lăsat de istorie pe pământul Basarabiei a fost în vara anului 1972, când am văzut o inundaţie devastatoare pe râul Prut. Mă aflam în ospeţie la un coleg de universitate, băştinaş din Costeşti. Acolo am dat cu ochii de frontiera sovietică, sminteala cu gardul de sârmă ghimpată. Se vede că furia apelor smulsese mai multe segmente de graniţă cu stâlpi cu tot, unii agăţaţi de sălcii şi tufişuri. Lângă stânca pe care mă cocoţasem să văd spectacolul naturii, în apa tulbure se bălăbănea un buştean solid, descojit şi modelat într-o bornă de hotar, cu cele patru litere mari – „CCCР”. Ce blasfemie îşi permitea Natura, fără spaimă de a fi încarcerată – să dea jos simbolurile Kremlinului, să sfideze, să nu recunoască frontiera ruşilor pe Prut!? Nici ţipenie de grănicer să vină, să se arunce în apa învolburată, să salveze onoarea imperiului sovietic. Înainte să cobor de pe stâncă, un val a smuls borna din prinsoare, lăsându-mă să privesc cu uimire şi bucurie cum „CCCР”, luată de ape, se ducea la vale, dispărea în vâltoarea Prutului. Imaginea bornei de hotar fictiv, cu inscripţia „CCCP”, doborâtă de ape şi înghiţită de Prut, am luat-o ca pe o întâlnire cu istoria, iar peste 20 de ani, URSS chiar s-a dus pe apa sâmbetei, s-a prăbuşit.
Celelalte două întâlniri le consider reale, deşi peste ani îmi par tot mai neverosimile – în secţia publicistică din redacţia săptămânalului „Literatura şi Arta”, unde adunasem în anii 1988-1989 aproape o jumătate de milion de semnături în favoarea readucerii acasă a Limbii Române şi Alfabetului Latin. Următoarea întrevedere – în Primul Parlament, când am înălţat, la 27 aprilie 1990, Tricolorul peste întreaga Basarabie, iar la 27 august 1991 – votul pentru Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială.
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu omul atunci când cineva – şi aici am în vedere inclusiv un sistem – încearcă să-l schimbe, umblând cu târnăcopul printre idealurile lui şi printre convingerile lui?
Alecu Reniţă: În Uniunea Sovietică nu existau decât idealuri false, fabricate de ideologi iscusiţi, care îţi creau iluzia că, în sfârşit, tu, „moldovan ruginit”, eliberat de sub „ocupaţia moşierilor români”, ai şansa istorică să îmbrăţişezi cea mai nobilă şi mai înălţătoare cauză, să devii „tânăr constructor al comunismului”, să participi la „făurirea celei mai libere, drepte şi prospere societăţi din lume”, să ajungi un Prometeu sau Danco pe „şantierele patriei socialiste”. Ce clişee propagandistice, ce limbaj schimonosit şi afurisit intra în capul tineretului îmbuibat cu slogane mobilizatoare, cântece pretins patriotice şi îndemnuri de a desţeleni stepele Kazahstanului sau de a se aventura la construcţia secolului – BAM! Ai trăit acele timpuri de înşelăciune colectivă, la sigur, ţii minte când sute de mii de tineri moldoveni au înghiţit momeala, şi-au părăsit baştina, umplând benevol cu forţă de muncă şantierele imense din pustiurile Siberiei. Nicio zdreanţă n-a mai rămas din trâmbiţatele idealuri, fiindcă totul era ficţiune, ipocrizie, amăgeală.
Am avut norocul să fiu trimis de redacţie să fac un serial de reportaje despre „coloniile de moldoveni” împrăştiate pe mii de kilometri de-a lungul magistralei de gazoducte Surgut–Urengoi până la ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord. Ce am văzut acolo nu încape în cuvinte: condiţii de trai mizerabile, cămine suprapopulate de conaţionali, ploşniţe cu milioanele, păduchi în orice localitate de pe traseu, lipsă de igienă elementară. Ce idealuri puteau avea tinerii moldoveni, în afară de un salariu mai mare decât cel de acasă?
În Siberia am trecut prin ceva similar despre ce mărturisea scriitorul Panait Istrati, care venise la Moscova să elogieze „ţara libertăţii şi a oamenilor muncii”, dar, îngrozit de cele văzute, a scris celebra carte „Spovedania unui învins”. Recunosc: am dus de râpă sarcina redacţională, nu am prezentat niciun reportaj, iar când i-am spus redactorului-şef despre realităţile nefardate, a renunţat să-mi ceară materialele planificate.
Dar să-ţi răspund la întrebare: am venit la universitate cu o dorinţă nestăvilită de a intra în lumea cunoştinţelor solide şi a cărţilor bune, de a însuşi tainele meseriei, gândirea creatoare şi arta scrisului. Îmi plăcea profesia aleasă, însă abia vara, când am fost repartizat la stagiul obligatoriu, la redacţia raională din Cimişlia, am descoperit ce mă aşteaptă în viitor. În fond, mi se cerea să devin o trompetă ideologică, să elogiez înţelepciunea partidului, să închin ode ocupanţilor, să fardez realităţile şi să contribui prin materialele mele la comunizarea şi rusificarea RSS Moldoveneşti. Nu prea găseai loc pentru alte idealuri decât cele oficiale – formarea măreţului popor sovietic şi a omului nou, glorificarea URSS-ului, distrugerea treptată a imperialismului american şi asigurarea victoriei definitive a comunismului. Frământările m-au chinuit o vreme, pierdusem pofta de a studia „operele geniale ale clasicilor marxism-leninismului”, începusem să-mi dau seama că un şir de obiecte îmi otrăveau mintea, mă îndoctrinau.
Din anul 2, învăţam mai mult pentru bursă, reuşind să-mi fac timp să caut, să găsesc şi să citesc pe ascuns cărţi rare, unele interzise, despre Basarabia, despre etnogeneza poporului român, despre originea, istoria şi limba moldovenilor. Fără să ştiu, idealul meu se forma lent din acele cărţi „subversive”, din care sorbeam adevărul despre fiinţa mea naţională.
După ce am citit publicistica, opera politică a lui Eminescu, idealul meu – erezie teribilă şi sfidătoare la adresa dogmei „eliberatorilor” – a prins contururi clare, a devenit lumina şi energia interioară de care duceam lipsă şi pe care le căutam, conferind un rost existenţei goale de student sovietic. Eminescu m-a ajutat enorm să mă ridic în picioare, să-mi formez viziunea şi caracterul, să renunţ pentru totdeauna la drogurile ideologice, mi-a deschis ochii să văd esenţa toxică a Rusiei imperiale etc. Articolele lui Eminescu despre Basarabia mi-au dat setul de argumente de care duceam lipsă, arma cea mai puternică de a rezista la ispitele de a avansa, de a deveni ideolog şi colaboraţionist al regimului de ocupaţie. Idealul meu, alimentat din scrierile politice ale lui Eminescu, Iorga, Xenopol, Bogdan P. Haşdeu, avea puterea inepuizabilă a adevărului şi încrederea tinerească în dreptate şi biruinţă.
De-a lungul vieţii, până la prăbuşirea URSS, târnăcopul rusesc m-a lovit barbar, provocându-mi traume adânci, însă nu a reuşit niciodată să-mi clintească dragostea faţă de Basarabia natală şi convingerea fermă că, inevitabil, poporul român, de pe ambele maluri ale Prutului, se va reunifica.
„Limba Română”: Cum a fost ora aceea în care ai ieşit, împreună cu alţi deputaţi, în faţa mulţimii, pentru a ne regăsi în Libertate? E corect că acolo unde e Libertate vine şi sărăcia, îmbrăcată frumos, lipicioasă, drăgăstoasă şi demolatoare?
Alecu Reniţă: Cele mai înălţătoare clipe le-am trăit în anii de Renaştere şi Eliberare Naţională. Ştiam că în afară de „un şirag de pietră rară” se află, „în adâncuri înfundată”, şi o altă comoară – sufletul frumos al românilor basarabeni, care arareori apare în văzul lumii. Dincolo de acel fatum păgubos de a te resemna şi a trăi „supt vremi” sau a te târî prin viaţă „cu capul plecat”, găsim în fiecare veac un nucleu de români care, în felul lor, au luptat pentru a păstra duhul sfânt al libertăţii şi unităţii naţionale. Ce altceva urmăreau Ioan Vodă cel Cumplit sau Mihai Viteazul, paşoptiştii sau suita de unionişti în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, „Şcoala Ardeleană” sau „Junimea”, Mihai Eminescu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Sfatul Ţării” de la Chişinău sau grupul de cărturari din „Congresul General” de la Cernăuţi?
Când am descoperit marile personalităţi basarabene de la începutul secolul XX, scrierile lui Zamfir Arbore şi Alexei Mateevici, Ion Pelivan şi Pan Halippa, Constantin Stere şi Ion Buzdugan, Paul Gore şi Ştefan Ciobanu, am trăit durerea şi revolta că „eliberatorii” i-au lăsat pe milioane de confraţi în beznă, lipsindu-i de dreptul de a cunoaşte adevărul, aspiraţiile şi lupta bunicilor şi părinţilor pentru libertate şi unitate românească. Evoc înaintaşii şi faptele lor însufleţitoare de la început de veac pentru că, atunci când săptămânalul „Literatura şi Arta” (redactor-şef Nicolae Dabija) a răscolit mulţimile adormite, lansând campania naţională „Limbă-Alfabet”, aşteptam cu speranţă să reînvie, să renască sufletul frumos al basarabenilor, cum se întâmplase la 1917-1918. Nu am greşit. Oricine studiază onest se poate convinge că procesele de emancipare naţională din Basarabia, de la începutul şi sfârşitul secolului XX, au similitudini şi urmează, în mare măsură, o traiectorie comună. Diferenţa de bază o reprezintă votul de Unire din 27 martie 1918, care nu a mai avut loc după votul de Independenţă din 27 august 1991, fiindcă Rusia a anticipat şi a declanşat războiul împotriva Republicii Moldova. Dezbaterile, polemicile şi confruntările din interiorul Primului Parlament, dar şi cele din centrul Chişinăului, orientau mişcarea populară spre scoaterea frontierei artificiale de pe Prut şi reîntregirea poporului român. Războiul Rusiei împotriva noastră a stopat procesul firesc de unificare.
Cât priveşte sărăcia moldovenilor de rând, ea nu este o consecinţă a Libertăţii, ci a mentalităţilor colective rusofile şi a colapsului filialelor mari ale complexului militar-industrial din Chişinău, falimentarea economiei unionale planificate, furtul a peste patru miliarde de ruble ale deponenţilor moldoveni de către băncile de la Moscova şi preluarea banditească a 40% din unităţile economice ale Republicii Moldova de către separatiştii de la Tiraspol. Desigur, nu scoatem din ecuaţie lăcomia ciocoimii şi nomenclaturii locale, care a accelerat furturile proprietăţii de stat, privatizarea sălbatică a bunurilor publice, sabotarea premeditată a creării clasei de mijloc la sate şi oraşe.
„Limba Română”: Care sunt momentele ratate în istoria noastră peste care ţinem arborat drapelul independenţei?
Alecu Reniţă: Există un lanţ lung de momente ratate, însă ar fi necesar să se ştie că începutul tuturor ratărilor şi înfrângerilor ţine strict de planul Rusiei de a păstra Republica Moldova sub talpa ei, iar ca să-i reuşească, ea trebuia să declanşeze un război împotriva noastră. Au apărut nu puţine studii, cărţi, documente despre războiul din 1992, însă, până la 24 februarie 2024, autorităţile moldoveneşti au creat confuzii grave, au derutat opinia publică, au vorbit cu jumătăţi de adevăr mult mai toxice decât narativele propagandistice, iar nu puţini demnitari de prim-rang îşi permiteau să declare de la cele mai înalte tribune că „războiul civil de la începutul anilor ’90 a fost început din vina Chişinăului” (Igor Dodon, şeful statului); că „separatiştii de la Tiraspol au început războiul împotriva Chişinăului, dar Federaţia Rusă a intervenit ca să oprească vărsările de sânge” (Aureliu Ciocoi, prim-ministru); că „conflictul armat de pe Nistru din 1992 a fost un război civil” (Nicu Popescu, ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene).
Ca deputat, am îndrăznit să adun din diferite surse informaţii secrete, să clarific cine a creat şi înarmat batalioanele de bandiţi, de unde şi cum au ajuns tancurile, tunurile, lansatoarele de rachete „Grad”, carele blindate în mâna separatiştilor (a se vedea materialul documentat „Trădătorii dansează cazaciocul pe mormintele eroilor”, revista „NATURA”, februarie 2020). Totul, dar absolut totul, inclusiv uciderea a sute de eroi moldoveni, a făcut parte din planul de agresiune al Rusiei împotriva Republicii Moldova, având ca obiective fragmentarea şi distrugerea Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională, dizolvarea înainte de termen a Primului Parlament, instalarea la putere a nomenclaturii vechi şi stoparea proceselor de apropiere de România.
Practic, prin armistiţiul semnat de Mircea Snegur şi Boris Elţîn la 21 iulie 1992 se recunoştea capitularea Republicii Moldova, cu condiţiile impuse de Moscova. După capitulare, ratările s-au ţinut lanţ, populaţia a pierdut treptat încrederea în beneficiile democraţiei, independenţei şi libertăţii. Guvernările instalate la Chişinău din februarie 1994 şi până la câştigarea Preşedinţiei de către Maia Sandu, în decembrie 2020, s-au aflat la cheremul Moscovei, transformând Moldova într-o marionetă a Rusiei, a mafiei din reţelele KGB/FSB din spaţiul post-sovietic.
„Limba Română”: Idealurile, pe cât sunt de măreţe, pe atât sunt de fragile. De câte ori au fost compromise aceste idealuri? Cine sunt cei care au îmbrăcat haina trădării şi ce va face istoria cu ei?
Alecu Reniţă: Ideile mişcă înainte elitele şi popoarele. Idealurile unesc oamenii, îi luminează şi le dau puteri să facă fapte nobile, înălţătoare. Ai dreptate că ele sunt fragile, iar conducătorii de mişcări populare le pot compromite sau chiar trăda. E adevărat că mulţimilor deşteptate, când au obiective concrete şi reale, e periculos să le stai în cale. Nu spun nimic nou afirmând că idealurile îmbrăţişate doar de elite au foarte puţine şanse să învingă. Mulţi moldoveni au sprijinit lupta pentru „Limbă-Alfabet”, dar manifestau prudenţă în implicarea şi atingerea rapidă a scopului de bază – Unirea cu România. Se cerea multă înţelepciune şi clarviziune să promovezi idealul reîntregirii în rândul populaţiei îndoctrinate, să faci faţă uneltirilor perfide ale serviciilor ruseşti, să menţii unitatea „frontului popular”, penetrat de cârtiţele şi agenţii KGB-ului.
Îmi amintesc bine: după ce am propus să legiferăm zona de frontieră de la Criva până la Giurgiuleşti într-un Parc natural comun Republica Moldova–România, de mine s-a apropiat vicepreşedintele Parlamentului, Victor Puşcaş, care mi-a declarat „frăţeşte”: „Merg cu voi oriunde îmi cereţi, dar până la Prut. Ca jurist şi politician, îmi dau seama ce urmăreşti, dar partea ceea de râu – nu trec!”. Iar ca dânsul gândeau 70-75% din deputaţi. În societate, din cele 4,5 milioane, numărul „puşcaşilor” îl depăşea cu mult pe cel din Parlament. La fel, se cerea să ţinem cont că, la Cotroceni, Ion Iliescu nu dădea semne că ar susţine Unirea. Dimpotrivă. Ar fi o naivitate să considerăm că haina trădării fusese îmbrăcată doar de Iurie Roşca şi câţiva ciraci din preajma lui.
Încă în vara anului 1990, împreună cu 7-8 deputaţi, am lansat iniţiativa desecretizării arhivelor KGB. Înainte de puciul din 19 august 1991, am aflat că arhivele KGB fusese evacuate de la Chişinău, dar nu şi agentura cu miile de cârtiţe din instituţiile statului, din Guvern, Parlament, mass-media, din front, interfront şi partide. Nici atunci, nici acum, deşi au trecut peste trei decenii, nu avem capacităţi reale, profesioniste să diminuăm sau să eliminăm metastaza serviciilor ruseşti din corpul politic, instituţional, diplomatic, economic, social, cultural, mass-media şi religios al Republicii Moldova. Să laşi securitatea cetăţenilor şi a statului pe seama unor amatori din organizaţiile neguvernamentale e tocmai ceea ce promovează din culise Rusia în diferite ţări, fiindcă ea ţine pe liniile din faţă, în tranşeele invizibile ale războiului hibrid, cei mai experimentaţi profesionişti. Fără o cooperare multilaterală, complexă cu serviciile specializate din Ucraina şi SUA, Moldova nu se va vindeca de bolile ruseşti, de propaganda moscovită, nu va ieşi din „lumea rusă”, chiar dacă ar deveni parte a spaţiului românesc sau european.
„Limba Română”: Ce ne ajută să avem ochii limpezi atunci când revedem timpurile în care am trăit nedreptăţi şi de ce plângem când ne pune cineva o poză cu satul în care am copilărit?
Alecu Reniţă: Viaţa omului se aseamănă cu un film, care derulează pe durata unui număr exact, dar necunoscut, de ani. Captivant sau banal, frumos sau urât, luminos sau întunecat, filmul e despre tine. Tu eşti autorul, regizorul, protagonistul, proprietarul, ţie îţi aparţin alegerile făcute, drumul parcurs, meseria aleasă. E un dar divin să poţi preţui şi iubi viaţa şi oamenii în orice condiţii. Să te bucuri de minunăţiile şi splendorile planetei albastre, să auzi simfonia apelor, codrilor şi naturii, să întâmpini cu sufletul deschis primăvara, care îţi aduce Învierea, să duci cuvântul mângâietor în inimile necăjiţilor, să intri în casele oamenilor cu gânduri curate, să te ştii oricând ajutor şi parte din poporul tău. Nedreptăţile nu-ţi pot acoperi soarele de pe cer, ele nu pot opri pomii să înflorească şi să rodească. Este foarte important să nu înmulţeşti nedreptăţile, ci să le scazi. Ar fi nedrept să trecem cu vederea reversul medaliei. Cunosc nu puţini tipi frustraţi de propria biografie, care caută ţapi ispăşitori în altă parte, fără să aibă curajul să privească înăuntrul lor. Ei dau vina pe toţi şi refuză să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut şi fac, pentru ce reprezintă cu adevărat. Ei nu-şi pot trăi frumos propria viaţă şi îi dispreţuiesc sau urăsc pe cei care pun preţ pe fiecare zi trăită întru binele celor din jur.
Mi se plângea un milionar, care mă trăsese de mânecă să-i văd palatul luxos din Chişinău, că, vezi Doamne, dânsul a obosit de distracţii şi plăceri trecătoare, că anii se duc, iar lui i se pare că viaţa a trecut pe lângă el fără să-i acorde ce merita. Îmi cerea sfatul. I-am sugerat să-şi reînvie copilăria, satul natal, şcoala, prietenii din clasă sau din mahala. M-a privit suspicios, crezând că-l iau peste picior. Mi s-a plâns că a avut nenorocul să se nască într-un sat de proşti şi să înveţe într-o şcoală de imbecili. Deşi are bani destui, refuză să-i ajute, fiindcă sătenii lui nu sunt recunoscători… ca toţi moldovenii.
Cazul e simptomatic, nu singular. Să ajungi să nu te poţi bucura de copilăria trăită e o pedeapsă cumplită. Nu exagerez cu nimic spunând că pentru mine copilăria e fărâma de rai întâlnită pe pământ, că părinţii întruchipau bunătatea umană, că din geamul casei părinteşti se deschidea cea mai frumoasă câmpie din lume – câmpia râului Cogâlnic, că Abaclia natală şi-a păstrat chipul de icoană ca şi întreaga Basarabie din inima mea. Cum să nu ţi se umezească ochii, reîntorcându-te pe tărâmul fabulos al copilăriei şi la vatra satului, unde ai văzut lumina zilei?
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu noi atunci când ni se împlinesc idealurile? Rămânem fără ele?
Alecu Reniţă: Idealul vieţii mele a fost şi a rămas Reîntregirea României noastre! Să dea Domnul reunirea să se înfăptuiască azi-mâine, fiindcă dincolo de dreptatea istorică pe care o aşteptăm de foarte mult timp, pălălaia războiului aprins de Rusia în Ucraina se poate extinde în orice clipă şi transforma Basarabia în ruine, scrum şi mult sânge. În afara „umbrelei” NATO, nicio ţară din Europa nu poate singură să reziste în faţa monstrului şi să-l strivească. Reîntoarcerea acasă a Basarabiei, în România, îi asigură imediat intrarea în Uniunea Europeană şi NATO. În 15-20 de ani, traumele vechi, istorice, provocate de Rusia, vor fi vindecate în mare măsură, Basarabia va cunoaşte o dezvoltare impresionantă, generaţiile tinere se vor contopi firesc, devenind parte organică a poporului român, iar România întreagă va intra în topul celor mai bogate şi prospere ţări din Europa. Românii de pe ambele maluri ale Prutului îşi vor recăpăta demnitatea naţională lezată, mândria de a reprezenta o ţară mirifică şi posibilităţi nelimitate de afirmare în competiţiile viitorului. Idealurile împlinite nu dispar, ele doar se transformă sub un alt nimb!
„Limba Română”: Şi acum o întrebare parcă dintr-un alt interviu: „Ce are toamna asta, că începe să ne placă? Se întâmplă ceva cu ea sau se întâmplă ceva cu noi?”
Alecu Reniţă: Cum să nu ne placă toamna care ne dăruieşte atâta poezie, simfonie şi culoare? Iar de undeva, din izvoarele veşniciei noastre, din Carpaţi până la Dunăre, de la Olt până la Nistru, se înalţă şi răsună vocea divină a lui Tudor Gheorghe: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!”
„Limba Română”: Când scriem „Alecu Reniţă, …” ce doreşti să se scrie după virgulă?
Alecu Reniţă: … Un om care se bucură de miracolele Naturii, de lumina din ochii oamenilor, de anotimpurile vieţii, de picătura de rouă, un om care iubeşte sincer neamul românesc, Basarabia natală şi se roagă să prindă Ziua înălţătoare a Reîntregirii naţiunii române!