Au trecut doar câteva zile din 2025 şi, pentru prima oară, simt că sunt blocat. Da, îmi vine greu să scriu. Incredibil de greu. Pentru că, nu credeam că gustul libertăţii şi al Europei Unite vor deveni atât de repede acre în gura românilor. Au trecut doar 35 de ani şi… gata… Ne vrem suveranişti. Bine, nu toţi… Dar mulţi. Ciudat este însă că toţi vor ca în Spania, ca în Franţa, ca în Italia sau ca în Germania sau în alte ţări europene, însă ei vor să fie aşa, suveranişti. Căci ce e al lor să fie doar al lor, iar al europenilor să fie şi al nostru… Că sunt nostalgici, parte ai aparatului comunist, care tânjesc după funcţii sau după beneficiile acelei orânduiri, nu mă mir. Încă mai sunt. Dar să văd tineretul român prostit, ieşit pe fentă, că „noi am pus coada la cireaşă”, că „ne fură străinii tot” sau că „am ajuns slugi la noi acasă”, mi se zburleşte părul pe mine şi îmi vine să plâng. Pentru că simt că am devenit captivi şi, poate, nu doar prostiei, ci, aşa cum scria zilele acestea CTP, lipsei de discernământ. Iar în condiţiile astea ar trebui să punem sub semnul întrebării sistemul electoral care dă drept de vot tuturor. Poate, înainte de a vota ar trebui să facem fiecare un examen de specialitate, să ne spună cineva dacă avem sau nu discernământ. Căci despre faptul că suntem plini de analfabeţi funcţionali ne-au spus-o, dar nu ne-am prins. Europenii ne-au spus clar că ai noştri se pricep, teoretic la tot, dar practic… sunt praf… Dar nu a contat, căci noi aveam o vorbă veche potrivit căreia „la fotbal, la politică şi… la femei, se pricep toţi românii”. Iar asta cu analfabeţii cu diplome nu era chiar aşa o pacoste. Este însă un blestem. Un blestem care ar putea să ne coste. Poate nu pe noi, dar cu siguranţă pe cei ce vin, care vor fi nevoiţi, dacă nu facem nimic, să răstoarne iarăşi vreo dictatură. Căci, ăştia, „suveraniştii”, cică vor libertate, dar eu, sincer, am impresia că nu înţeleg ce e aia. O trăiesc, dar… E ca la analfabetismul funcţional. Pentru că unii au avut grijă şi au sădit în timp fel de fel de prostii pe marginea drumului, iar trecătorii prin viaţă le-au cules crezând că sunt flori. Da, ştiţi ce e ciudat? Că sunt, totuşi, câteva flori care în popor, pe vremuri, când oamenii ştiau ce e aia dictatură şi ce e libertatea la care râvneau, aveau nume cu rezonanţă vulgară, pe care, chiar dacă le găseau, nimeni nu le culegea. Totuşi, bazaconiile ăstora, luptători împotriva unei Europe Unite, împotriva libertăţilor garantate de istoria Vestului, sunt culese cu sârg şi dezvoltate exponenţial, susţinute ritos şi cu emfază, de agramaţi, impotenţi cultural şi indivizi care speră că, dacă le iese pasienţa, vor primi şi ei o ciozvârtă la împărţirea ciolanului. Fără să le pese de nocivitatea demersului lor, fără să le pese de faptul că România este, totuşi, o democraţie tânără, sau, poate, tocmai de aceea, având doar interesul propriilor găşti. Da, toate astea m-au blocat. M-au făcut să mă întreb dacă mai are rost să scriu şi dacă nu cumva soluţia ar fi să plec definitiv din ţara asta care trăieşte parcă sub umbra unui blestem. Şi asta tocmai când totul arăta atât de bine. Pentru că suntem europeni, avem locul nostru la masa Europei, iar de acolo au venit şi vin bani care să ne ajute să reducem decalajul datorat zecilor de ani de comunism, să uităm de povara „suveranismului popular” când se stătea la cozi pentru o jumătate de pachet de unt sau pentru o bucată de carne. Atunci, nici pâinea nu ne ajungea, dar aveam o conducere „suveranistă”, aveam procese în piaţa publică, aveam „tătucul” şi „lumina venea de la Moscova”. „Stalin şi poporul rus…”, ce bine ar fi fost dacă sloganul ăsta nu îi făcea pe atât de mulţi să vibreze… Ce bine ar fi dacă lipsa de discernământ nu ar afecta o aşa mare parte a populaţiei… Şi dacă politicienii ar fi avut discernământ în aceşti 35 de ani… Dar, adesea, atinşi şi ei de boală, s-au crezut deasupra tuturor şi au scăpat din vedere că, lăsând lucrurile să curgă în favoarea lor, ar putea fi aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei. Pentru că, da, politicienii au marea vină. O vină o au pentru că s-a uitat de legea potrivit căreia numele dictatorilor trebuie scrise cu litere de rând. Hmm, câţi ştiu oare ce sunt alea?! Scuze, ştiu, voi, cititorii mei ştiţi, nu mă îndoiesc, dar cei care strigă zilele astea „libertate!”, or şti? Am văzut câţiva care pun virgulă între subiect şi predicat, dar se vor judecători, sau preşedinţi… Bine, unii au ajuns parlamentari, dar nu ai ce să faci. E democraţie. Iar cineva scria mult înaintea mea o propoziţie genială: „s-a suit scroafa-n copac”… a fost sancţionat, căci lovea direct într-o persoană, însă astăzi nu mai ai în cine lovi. E vraişte. România e aproape să intre în şoc anafilactic. Da, din cauza poporului său. Sau a unei părţi care zice că e majoritară. Deşi reprezintă foarte puţin din întregul populaţiei acestei ţări. Dar sunt vocali. Sunt chiar agresivi. Verbal şi chiar şi fizic. Doar am văzut inclusiv prin Mureş manifestările suveraniste pline de balegă în „casa poporului”. Şi, repet, toate astea m-au blocat. M-au făcut să nu ştiu dacă merită să mai scriu despre faptul că Târgu-Mureş e la fel ca acum patru ani, doar că cei care îl criticau atunci pe Soos Zoltan tac astăzi prieteneşte, complice chiar, fără să spună nimic despre problemele oraşului. Fără să mai strige că nu se face sau că se face cum nu trebuie. Tac. Doar din când în când, uitând că s-a fumat pipa păcii, unele trompete de serviciu încep să strige, pe conturi false, către ceilalţi. Sunt trompete de semnalizare însă… Dar la Târgu Mureş lucrurile nu s-au schimbat. E la fel. Mâzga de pe drumuri îţi aminteşte de foştii, iar tăcerea actualilor îţi confirmă că şi în 2024 s-a mers pe fentă la momentul votului. Nici nu e nevoie să faci o retrospectivă mai amplă. E suficient să speri că, dacă vom scăpa de valul ăsta, la alegerile viitoare târgumureşenii vor da o şansă reală oraşului. Nu „suveranişti”, nu dintre cei susţinuţi de găştile de partid, nu dintre cei pricepuţi la toate, ci poate vor găsi o minte cu adevărat luminată care să ridice oraşul. Iar în 2025, la 80 de ani de existenţă ai principalei universităţi din oraş, azi UMFST, vom găsi, poate, răgazul de a vorbi cu şi despre excelenţă. Dar nu doar aşa, de dragul cuvintelor poleite. Cu oameni şi despre oameni care ar putea ridica oraşul acesta deasupra catalogării oarecum nefericite din propriul său nume, aceea de târg… Părerea mea. Speranţa mea.
Adrian Armand Giurgea