În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt îşi aminteşte de căldura şi buna-voie pe care le aducea Crăciunul. Generalul Zossima, cu barba albă de patriarh, în evantai, era Moş Crăciun. În fascinaţia luminilor din casa familiei Şeteanu, barba lui Moş Crăciun pare anume coborâtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând.
Percepem în pagina Jurnalului fericirii un calm al aducerii-aminte, o împăcare, un echilibru al înlăuntrului; o neoprită mirare şi un reverb al bucuriei. Într-o pericopă, Papa Benedict al XVI-lea propovăduieşte că adevăratul dar al Crăciunului e bucuria.
Se spune că Sfântul Crăciun este timpul în care ai dor de acasă, chiar dacă eşti acasă. Reflecţia încorporează inefabilul Sărbătorii. Ideea apare, în nuanţe, în consemnările părintelui-profesor dr. Ilie Moldovan din volumul Ecouri liturgice din etnogeneza românilor. Colinda creştină din sudul Transilvaniei:Să nu uităm că prin Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, pe care îl proslăveşte colinda străbună cu refrenul Lerui Ler, veşnicia însăşi a intrat în timp. Desigur, Naşterea Pruncului Iisus e ordinea spirituală, prin care fiinţei umane i se deschide cale spre azurul suitor al mântuirii, ştiind că trebuie să fie mereu în ceasul-lung al nopţii Naşterii, precum îngerul înalt care s-a pogorât, ţinându-i de urât Fecioarei şi aprinzându-şi degetul spre a vesti Lumina. Scria Lucian Blaga: Arde Îngerul lui Dumnezeu / ca o lumânare de său.
Aducerile-aminte ale trăirilor pure, vestind Lumina Naşterii, cele genuine, plăpânde, dar cât de înălţătoare, ale copilăriei, devin timp continuu, al neuitării. Un timp răscolitor al cărui mesaj, cel al iubirii creştine, este, credem, fără de sfârşit. E taină. În acest sens,filozoful Mircea Vulcănescu citează din Acatistul Buneivestiri: Pe ritorii cei mult vorbitori îi vedem, Născătoare de Dumnezeu, că-ţi stau înainte ca nişte peşti fără de glas, că nu se pricep să spună în ce chip şi fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, de o taină ca aceasta minunându-ne, cu credinţă cântăm. Încercarea de a cunoaşte cu unealta şi spiritul critic e primejdioasă în trăirea Crăciunului, crede Mircea Vulcănescu, răpindu-ne sancta simplicitas şi evlavia din suflet. Unde mintea modernilor se aşază în scepticism şi negare, cântăreţul Icosului aduce motiv de şi mai tare adorare întru bucurie.
„Ating cu fruntea luminile: / S-a născut, s-a născut…!”