În România, majoritatea locuinţelor din mediul rural utilizează lemne pentru încălzire şi gătit, în sobe vechi cu randament scăzut. Veniturile scăzute ale populaţiei din mediul rural şi costul în creştere al lemnelor conduc la un număr ridicat de gospodării care nu îşi permit încălzirea adecvată a locuinţei. Lemnul trebuie să rămână o sursă importamtă pentru România, dar lemnul rezidual din procesul de întreţinere şi exploatare silvică a pădurii, după o uscare corespunzătoare şi mai ales dupa reabilitarea cladirilor si a folosirea unor sobe cu randamente ridicate. Fără a se pune problema renunţării la lemne România are însă şi resurse naturale bogate care pot constitui alternative mai ecologice faţă de încălzirea cu lemne, precum biomasa reziduală, biogazul şi energia geotermală.
În special în mediul rural, biomasa este principalul combustibil utilizat pentru încălzire. Cantitatea de lemn de foc utilizată anual este în jur de 13,5 milioane tone/an, conform datelor din Strategia energetică naţională.
Există însă şi soluţii alternative de încălzire, bazate pe resursele regenerabile locale existente la nivelul fiecărei comunităţi, ce pot asigura costuri mai mici şi chiar autonomie energetică a satelor. Satele bioenergetice sunt un model european în care surse regenerabile de energie ca biomasa din agricultură şi silvicultură sunt utilizate într-o centrală de cogenerare care furnizează energie satului în sisteme centralizate de încălzire. Căldura pe bază de biogaz este completată de alte surse regenerabile (de exemplu, resturi lemnoase, energie solară). Atât în cazul acestor sate bioenergetice, cât şi în cazul satelor existente la noi, problema energetică trebuie să înceapă cu creşterea eficienţei energetice a clădirilor (reducerea pierderilor energetice în clădiri), creşterea eficienţei energetice a echipamentelor (sobe, centrale) .
Deşi biomasa reziduală este prezentă în România din belşug sub formă de reziduuri forestiere sau agricole, foarte puţin este valorificată pentru producerea de energie termică, în mare parte rămânând neutilizată. Aşa cum reiese din proiectul Strategiei energetice, potenţialul energetic al biomasei lemnoase în România rezultă din: reziduuri din exploatări forestiere, reziduuri din ferme zootehnice; deşeuri de lemn-rumeguş şi alte resturi de lemn (tulpini, crengi, frunziş, coajă, precum şi produse prelucrate ca peleţi, brichete şi aşchii); deşeuri agricole (cereale, tulpini de porumb, resturi vegetale de viţă de vie etc).
În ceea ce priveşte biometanul (obţinut prin purificarea biogazului), o analiză a Comisiei Europene din 2021 arată că România are un potenţial semnificativ de producţie, de 2 mld. m3 pe an la orizontul 2030 (având capacitatea de a înlocui aproximativ 80% din importurile actuale de gaz natural cu biometan). Cu toate astea, România reprezintă una dintre cele mai puţin dezvoltate pieţe de biogaz din UE. Biometanul poate fi obţinut din culturi energetice, reziduuri forestiere, paie, gunoi de grajd şi deşeuri biologice.
Exemple de bune practici la nivel european arată că astfel de soluţii funcţionează şi ar putea fi aplicate şi în România.
În ceea ce priveşte resursele geotermale, pe teritoriul României au fost identificate mai multe areale în care potenţialul geotermal se estimează că ar permite aplicaţii economice. Conform Strategiei Energetice naţionale, acestea se regăsesc pe o zonă extinsă în vestul Transilvaniei şi pe suprafeţe mai restrânse în nordul Bucureştiului, la nord de Râmnicu Vâlcea şi în jurul localităţii Ţăndărei. Cercetările anterioare anului 1990 au relevat faptul că potenţialul resurselor geotermale cunoscute din România însumează aproximativ 1,67 milioane Gcal/an. Datele colectate din perioada 2014-2016 consemnează că din acest potenţial sunt valorificate anual sub formă de agent termic sau apă caldă între 155 mii şi 200 mii Gcal. Aşadar, un calcul simplu matematic arată că doar 12% din potenţial este valorificat.
Un nou sistem care trebuie să se dezvolte in România, este sistemul de captare a căldurii subterane cu circuit închis este folosit din anul 2019. Acesta se deosebeşte de energia geotermală tradiţională, cu titlu de exemplu, prin următoarele: nu se folosesc resursele naturale, deoarece nu se extrage din subteran apă fierbinte (geotermală), ci lichidul este introdus în subteran, de unde se ridică în mod natural, la temperaturi ridicate; nu este necesară pomparea, deoarece lichidul fierbinte se întoarce la suprafaţă prin termosifon natural; nu se produce dioxid de carbon sau gaze cu efect de seră; utilizare minimă de resurse de apă, întrucât lichidul răcit este reintrodus în subteran pentru a fi reîncălzit; costurile de operare sunt cu aproximativ 80% mai scăzute faţă de sistemul geotermal tradiţional, însă investiţia iniţială este mult mai ridicată, amortizându-se în timp.
Mai mult decât atât, tehnologia poate fi aplicată oriunde există temperaturi ridicate în subteran, iar, pentru o ţară ca România, caracterizată prin tradiţie în ceea priveşte operaţiunile de foraj în industria de petrol şi gaze, implementarea tehnologiei poate constitui o oportunitate pentru utilizarea tehnologiilor şi cunoştinţelor deja aplicate de companiile petroliere.
De aceea, această oportunitate dată de subsolul României ar trebui prioritizată din punct de vedere strategic, iar legislaţia minieră naţională (Legea Minelor nr. 85/2003) ar trebui amendată minimal, astfel încât să permită forajul de sonde de mare adâncime în vederea utilizării căldurii din subteran.
Totodată, având in vedere faptul ca aceasta resursa este una regenerabila, regimul fiscal aplicabil ar trebui sa fie similar celor utilizate si in cazul altor resurse similare, cum ar fi energia fotovoltaică sau eoliană. Toate proiectele regenerabile în faza incipienta au nevoie de sprijin din partea statului, pentru a ajunge la scară comercială. În concluzie, este nevoie de programe la nivel naţional şi local care să încurajeze regiunile rurale să adopte soluţii, inclusiv la scară mică, bazate pe resurse verzi de energie.
Dumitru Chisăliţă
Preşedinte Asociaţia Energie Inteligentă
