„Dacă nu suntem atenţi, istoria se repetă, din cauza lipsei de memorie”. (prof. univ. dr. Angelo Mitchievici)
Denumit şi „Katyn-ul românesc”, genocidul de la Fântana Albă – 1 aprilie 1941 – reprezintă un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puţin de 3.000 de români bucovineni au fost masacraţi cu sânge rece de trupele sovietice. Dacă la Katyn a fost vorba de execuţia a peste 20.000 de ofiţeri polonezi, aici avem de-a face cu masacrarea premeditată a unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată.
Când, în iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi Basarabia, aceste teritorii, locuite de aproximativ trei milioane de români, au fost imediat ocupate de Armata Roşie şi NKVD. Toţi cei care aveau rude în România erau consideraţi „trădători de ţară”. După ce, în februarie 1941, peste 300 de români din nordul Bucovinei au fost ucişi şi aruncaţi în apele îngheţate ale Prutului în urma încercării de a trece graniţa în România, în acelaşi an, la 1 aprilie, chiar de Paşti, un grup de peste 3.000 de locuitori ai satelor de pe valea Siretului s-au îndreptat, într-o coloană paşnică, spre noua graniţă sovieto-română, purtând un steaguri albe, cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină, încercând să se refugieze în România, după ce li se promisese că pot trece fără probleme. În apropiere de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varniţa, grănicerii au deschis focul şi au tras din plin asupra mulţimii. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu sabia. Autorităţile de la Moscova au trecut genocidul sub tăcere, raportându-l drept „un incident minor”, în care un grup restrâns de persoane a încercat să treacă fraudulos graniţa. După masacru, a urmat o amplă acţiune de represalii: în noaptea de 12 iunie 1941 mii de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan, iar în anii de după război au urmat alte zeci de mii de deportări din Basarabia şi din nordul Bucovinei.
Dintr-o populaţie de 3.776.000 de locuitori (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români în Bucovina de Nord. Ocupaţia sovietică a inaugurat o politică antiromânească în Bucovina de nord, dar şi în Basarabia, care a ţintit atât grupul majoritar românesc, dar şi pe toţi reprezentanţii de frunte ai societăţii civile şi ai clasei politice pre-sovietice fără deosebire de naţionalitate. Între 1940 şi 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutaţi, condamnaţi la muncă silnică în gulaguri sau au fost deportaţi împreună cu familiile lor. Dintre aceştia, 57.000 au fost ucişi, în acest număr nefiind incluşi cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate şi în perioada 1944-1956.
După unele surse, pe toată durata de existenţă a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 de persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord şi RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuţiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ şi cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946-1947 şi cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană şi bucovineană, care au murit în lagăre. Nu îi socotim aici şi pe cei ce au pierit pe front în timpul războiului.
„…Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă…”
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răspândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în ascunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană.
La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi rămăseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnicie. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, căutându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierzaniei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul…
Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Dincolo de cuvintele rostite” (Editura obştească „Vivacitas”, Hliboca, 2004) al profesorului Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), martor ocular şi supravieţuitor al uneia dintre cele mai cumplite atrocităţi din istoria neamului românesc: m asacrul de la Fântâna Albă (Bucovina), din 1 aprilie 1941).
În prezent, localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul Ucrainei. În memoria celor căzuţi în masacrul din 1 aprilie 1941, în incinta Mănăstirii Putna a fost ridicată şi sfinţită o troiţă.
Sângerosul 1 aprilie 1941 nu a fost recunoscut niciodată de regimul sovietic. La Fântâna Albă, locul masacrului, abia în 2000 autorităţile ucrainene au permis pentru prima dată oficierea unei slujbe religioase, în memoria celor 3.000 de români morţi în drumul lor către România.
„Ziua Naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie” a fost instituită de Parlamentul României prin Legea nr. 68/2011.
Surse – memorialsighet.ro, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, basarabia-bucovina.info
Documentar de Ileana Sandu