În antichitate, educaţia era departe de a fi unitară, variind în funcţie de timp, loc şi statut social, poate singura constantă fiind aceea că li se pretindea copiilor să dobândească abilităţile pe care părinţii îşi doreau să le aibă ca adulţi. Acestea erau, în principal, legate de agricultură sau de meşteşuguri, dar şi „academice”. Şcolile nu erau susţinute, financiar, de către stat, şi mulţi copii nu le-au frecventat niciodată. Cu toate acestea, analfabetismul nu constituia un impediment pentru participarea civică sau chiar pentru cunoaşterea şi aprecierea literaturii, deoarece recitările în piaţa publică şi spectacolele de teatru au făcut ca literatura să fie accesibilă pe scară largă, inclusiv celor care nu ştiau să citească.
Deşi, de-a lungul istoriei antice, educaţia publică nu conta prea mult şi materiile predate nu erau foarte apreciate, existau şcoli, frecventate atât de fete, cât şi de băieţi: Herodot menţionează că în 540 î.Hr. pe insula Cos, 119 din cei 120 de copii dintr-o şcoală au murit, după ce acoperişul s-a prăbuşit peste ei.
Majoritatea şcolilor erau şcoli primare, în care se predau citirea, scrisul şi puţină literatură. Cel mai mult timp era alocat predării cititului – o sarcină foarte dificilă, deoarece majoritatea textelor antice constau dintr-un şir de litere scrise de mână, fără spaţii între cuvinte, fără semne de punctuaţie, paragrafe sau chiar o distincţie între majuscule şi minuscule, astfel că şcolarii erau nevoiţi să stabilească singuri unde se termină cuvintele, unde să facă pauze etc. Era nevoie de multă practică şi de ani de zile pentru a învăţa să citeşti, aşa că, chiar şi după câţiva ani de progrese, copiii nu ajungeau să citească fluent. Scrisul, pe de altă parte, era mai uşor, prin urmare, copiii din vechime învăţau să scrie înainte de a învăţa să citească. Toţi cei care îşi puteau scrie numele erau consideraţi alfabetizaţi, ceea ce înseamnă că elevii care plecau din şcoală fără să ştie să citească riscau, ulterior, să semneze documente pe care nu le puteau citi.
Predarea în şcolile din antichitate era individuală: unui copil i se dădea o temă, petrecea câteva ore lucrând la ea şi apoi venea la profesor să o examineze. Uneori, copiii lucrau câte doi (în special dacă exersau o abilitate precum dictarea, care necesită două persoane) sau în grupuri mici, dar principiul de bază a fost ca fiecare elev să primească teme pe măsura capacităţilor sale şi să le îndeplinească în ritmul propriu. Lipsa de uniformitate este, probabil, datorată structurii programului: nu era o oră fixă de începere a orelor, elevii intrau în şcoală la ore diferite în cursul dimineţii, fiecare nou venit întrerupându-l pe profesor pentru a saluta.
În Roma antică, educaţia a avut, în mod tradiţional o semnificativă componentă etică: copiii citeau fabule cu morala explicită, iar literatura, atât cea istorică, cât şi cea mitică, era axată pe poveşti cu acţiuni impresionante, fabuloase, menite a ilustra virtuţile romane.
În şcolile greceşti, principalul obiect de studiu era Iliada lui Homer – o lectură extrem de grea: pe lângă o poveste complexă şi complicată, conţinea cuvinte rare, o gramatică ciudată şi concepte greu de înţeles. Cu toate acestea, Iliada a fost folosită ca materie de studiu timp de peste o mie de ani, perioadă în care limba greacă vorbită s-a schimbat atât de mult încât în antichitatea târzie avea foarte puţin în comun cu greaca din Iliada. Cu toate acestea, rolul Iliadei a rămas de necontestat, datorită importanţei sale în cultura greacă. A fi educat presupunea a-l cunoaşte pe Homer şi a-l cita în diverse circumstanţe ale vieţii de zi cu zi, deşi personajele din Iliada (marele războinic Ahile şi regele Agamemnon) nu se dovedesc a fi „pozitive” pe tot parcursul epopeii.
Chiar şi zeii sunt în multe privinţe neimpresionaţi: Zeus îşi menţine autoritatea doar prin ameninţări repetate cu violenţă domestică şi îşi datorează tronul unei divinităţi minore, Thetis, care a alergat după ajutor atunci când rudele lui au încercat să-l răstoarne de la putere. Este posibil ca autorul să fi intenţionat ca personajele sale să reflecte pur şi simplu realitatea aşa cum a văzut-o: liderii greşesc adesea, iar în ceea ce-i priveşte pe zei, dacă ar fi mai competenţi, lumea nu ar fi atât de dezordonată.
În antichitatea romană, lipsa de respect faţă de de autoritate (divină sau umană) ce se degajă din Iliada, a fost oarecum problematică. Profesorii, supuşi ai împăraţilor, trebuiau să-i înveţe pe copii respectul faţă de autoritate; a le induce ideea că regulile supreme ar putea fi viciate era un lucru periculos, atât pentru dascăli, cât şi pentru elevi. Prin urmare, ca materie de studiu, Iliada a fost prezentată ca un poem înălţător, despre oameni celebri, care fac numai lucruri bune.
Într-un fel, copiii vorbitori de latină au dus-o mai uşor decât cei vorbitori de greacă: obiectul de studiu în Roma antică era Eneida lui Virgiliu, scrisă cu aproximativ şapte secole mai târziu decât Iliada, într-un limbaj mai puţin arhaic. Personaje create într-o lume în care autoritatea trebuia respectată, zeii şi regii din Eneida au avut nevoie de mai puţină alegorie şi „igienizare” decât cei din Iliada. Dar, spre deosebire de vorbitorii de greacă, în Roma, profesorul (gramaticus) îşi ţinea lecţiile într-o limbă străină – greaca. Romanii aveau un adevărat cult pentru literatura, arta şi cultura greacă, în ciuda respectului limitat pentru grecii de rând, pe care îi cuceriseră fără prea multe dificultăţi.
În antichitatea târzie, jumătăţile imperiului, cea vorbitoare de limbă greacă, respectiv latină, s-au separat. Partea vorbitoare de greacă a continuat ca Imperiu Bizantin până în secolul al XV-lea, încă citind Iliada, în ciuda creştinismului şi a schimbărilor intervenite în ambele limbi. În perioada medievală, din punct de vedere al educaţiei şcolare, partea vorbitoare de latină a avut mai puţină continuitate, chiar şi în zone precum Italia, Franţa şi Spania. Nivelul de alfabetizare a scăzut, limba latină vorbită s-a îndepărtat atât de mult de limba clasică, încât s-a transformat în limbile romanice moderne, iar cunoştinţele de greacă s-au pierdut. În timpul Renaşterii, au fost depuse eforturi considerabile pentru a recupera cunoştinţele şi abilităţile romanilor din antichitate, pe principiul: de ce să regretăm pierderea unor lucruri precum: apă curată, poduri solide, statui frumoase şi literatură bună, când, cu puţină educaţie, am putea avea aceste lucruri noi înşine? Renascentiştii au procedat, totuşi cu oarecare discreţie: nu au vrut să reproducă anumite aspecte ale antichităţii, cum ar fi păgânismul sau toleranţa faţă de homosexualitate. Aceste eforturi i-au determinat pe dascăli să studieze şi să popularizeze realizările predecesorilor lor, concentrându-se asupra literaturii greceşti, în încercarea de a re-crea ceea ce ei considerau ca fiind mai de preţ în antichitatea romană. (surse – classicalassociation.org, SchoolAdvisor; bibliografie recomandată: S.F. Bonner, Education in Ancient Rome, Berkeley 1977, R. Cribiore, Gymnastics of the Mind, Princeton 2001)
Ileana Sandu