La 25 noiembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea Instrucţiunii Publice, prima lege organică şcolară românească menită să reformeze sistemul de educaţie în raport cu direcţiile de modernizare ale Statului Român.
Bazată pe principii precum separarea învăţământului de biserică, gratuitatea şi obligativitatea învăţâmântului primar, Legea Instrucţiunii Publice era rezultatul a 5 ani de dezbateri şi viza adaptarea mai multor proiecte la evoluţia şi nevoile societăţii româneşti.
Dispoziţiile generale stabileau că „instrucţiunea publică se împarte în publică şi privată” (art. 1), „instrucţiunea publică se împarte în primară, secondară şi superioară” (art. 2), „instrucţiunea primară coprinde şcolile primare din comunele rurale şi urbane” (art. 3), „instrucţiunea secondară coprinde: liceele, gimnasiele, seminarele, şcoalele reale, de belle arte, profesionale şi şcoalele secondare de fete” (art. 4), iar „instrucţiunea superioară va coprinde: facultăţele de litere, de ştiinţe matematice şi fisice, de drept, de medicină” (art. 5).
Unul din cele mai importante articole ale legii rămâne art. 6 care stipula că „instrucţiunea primară elementară este obligatorie şi gratuită”, principiu ce înscria Principatele Române Unite printre primele state europene care au legiferat obligativitarea învăţământului elementar, după Prusia, Suedia, Norvegia şi Danemarca. Prevederile legale aveau în vedere copiii de ambele sexe, cu vârsta cuprinsă între 8 şi 12 ani, şi erau susţinute prin amenzile pe care părinţii, tutorii sau persoanele ce aveau în îngrijire un copil le primeau dacă nu respectau obligativitatea învăţământului.
În ceea ce priveşte componenţa corpului didactic (art. 7), legea prevedea împărţirea acestuia în patru grade: învăţătorii/învăţătoarele pentru şcolile primare, institutorii/institutricele pentru şcolile primare urbane, profesorii pentru şcoli secundare şi profesorii pentru facultăţi.
Administrarea centrală a învăţământului urma să fie exercitată de ministrul Instrucţiunii în colaborare cu Consiliul permanent al instrucţiunii şi cu Consiliul general al instrucţiunii.
Printre prevederile moderne ale legii, menite să asigure egalitate de şanse tuturor copiilor, se numărau programa unitară pentru şcolile elementare din mediul rural şi urban, egalitatea şi accesul la învăţătură pentru toţi copiii, indiferent de sex, în cadrul învăţământului primar. Se păstrau însă unele diferenţe în ceea ce priveşte numărul de clase (3 ani de studiu în mediul urban şi 4 ani de studiu la sate) şi sistemul de pregătire a cadrelor didactice, care s-a dovedit a nu fi la înălţimea obiectivelor ambiţioase ale legii. Institutorii, care urmau să predea în mediul urban, erau pregătiţi în şcoli elementare urbane, devenite şcoli primare speciale, în timp ce pentru învăţătorii din mediul rural era suficient să fie absolvenţi ai cursului echivalent şcolii primare rurale. Pentru completarea pregătirii dascălilor rurali, se organizau anual două sesiuni de pregătire în centre comunale, în cadrul cărora se ţineau şi cursuri elementare de pedagogie. O altă diferenţă era aceea că în mediul rural clasele erau mixte, în vreme ce la oraşe învăţâmântul primar era organizat pe şcoli de băieţi şi şcoli de fete.
Prin lege, învăţământul a fost etatizat, scos de sub tutela Bisercii, programele şcolare dobândind un pronunţat conţinut laic, cu toate că religia a rămas printre disciplinele de studiu. Obiectele de studiu în învăţământul primar rural şi urban erau „citirea şi scrierea, catehismul, noţiuni de higienă, de gramatică, de geografie, de istoria ţării, de drept administrativ al ţării, cele patru lucrări din aritmetică, sistema legală a măsurilor şi greutăţilor.” (art. 32)
Dincolo de limitele sale, Legea Instrucţiunii Publice din 1864 rămâne un amplu proiect reformator (418 articole) care a stat la baza învăţământului românesc pentru următoarele trei decenii, aplicarea sa contribuind la alfabetizarea populaţiei şi la extinderea accesului la educaţie, condiţii elementare pentru consolidarea Statului Român.
Legea se păstrează la Arhivele Naţionale, în fondul Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, accesibil celor interesaţi prin intermediul Sălii de Studiu a instituţiei. (sursa şi foto – facebook.com/Arhivele.Nationale.ale.Romaniei/)