Motto:
Acolo ai fost şi Tu,
Acolo am fost şi Eu,
Acolo ne-a ajutat DUMNEZEU.
În era vidului în care suntem, când se pierd atâtea rosturi şi înşelesuri, „îndoirile” privind UNIREA CEA MARE pot fi învinse prin DOCUMENTELE evenimentului; „sfat la îndoiri şi învăţătură la neştiinţă”.
Bunăoară, Apelul de covocare a Marii Adunări Naţionale la Alba Iulia este documentul care exprimă hotărârea de a opri robia trupească şi sufletească din Transilvania şi de a institui, în mod „clar şi lămurit”, pe veci, temelia „dreptului de liberă dispunere al naţiunii române”. Apelul numeşte Unirea pe veci a Transilvaniei cu România datorie şi cinste, chemând la unanimitate de acţiune pentru „designarea” deputaţilor din toate „straturile naţiunii” pentru a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională, cei care vor purta mesajul credenţionalelor şi hotărârile „obştii” fiecărei localităţi ce trăia ideea Unirii. Astfel, mii de semnături depuse pe credenţionale, procese-verbale, hotărâri, protocolae, convocări, scrisori, adrese, mandate, plenipotenţe, certificate dau caracterul plebiscitar al Adunării de la Alba Iulia. În procesele-verbale de la adunările cercurilor electorale şi în credenţionalele (împuternicirile), ce adeveresc alegerea delegaţilor pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, apar exprimate voinţa nestrămutată de Unire şi credinţa că Unirea cea Mare va fi de-a pururea.Era consemnat„îndemnul propriu şi fără nicio silă sau ademenire din vreo parte” de a alătura „teritoriile româneşti din Ardeal la regatul României”, preluând„tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri”. Astfel, Credenţionalul din 27 noiembrie 1918 al Comitetului naţional român din Vişinelu, cercul pretorial Sărmaşu-Mureş, este dat delegaţilor la Adunarea de la Alba Iulia, Vasile Crişan şi Dumitru Moga, „cari să fie interpreţii fideli ai hotărârei tuturor locuitorilor din această comună curat românească”, declarând înaintea „măritei adunări” hotărârea nestrămutată de Unire. Fiecare hotărâre scrisă şi pecetluită unanim, fiecare protocol sau credenţional, prin litera şi spiritul lor de jurământ, constituie mărturii ale faptului că Unirea de la 1 Decembrie nu a fost un dar oferit de marile puteri, ci rodirea de excepţie a crezului naţiunii române în Unire. Textul Credenţionalului delegaţilor de la Vişinelu exprimă şi jurământul pentru ca actul de la 1 Decembrie 1918 să aparţină veciei: „Noi – dacă va trebui – moartea o vrem, dar ca pământul nostru românesc să mai formeze o parte întregitoare din Ungaria ca în trecut, asta nu, odată cu capu, nu.”
Ei, înfăptuitorii Unirii, ştiau, precum Timotei Cipariu, că sclavia e mai rea decât moartea, că zilele de bucurie ale Transilvaniei au fost mai rare „decât peana de corb alb”. Feriţi de „amăgitură”, ştiau ce este calea jertfelor, a biruinţelor şi a morţii, având conştiinţa că România nu poate fi mare fără jertfe, că rolul ei pe lume trebuie înmiit prin drum drept, precum drept e lemnul pe care a fost răstignit Iisus. Pentru ei Ţara era „avuţia nejefuită”, moştenirea ce „nu trebuia prin nimic ştirbită”, steagul care nu se predă nicicând.Spunea Nicolae Iorga că atunci când e mai greu şi steagul e ameninţat cu înfrângerea, pânza lui se înfăşoară în dreptul inimii, rodind a „curăţie”; în dreptul inimii şi în fierbintele minţii.
Într-un editorial din „Glasul Bucovinei” din 12 octombrie 1918, Sextil Puşcariu scria că drepturile românilor şi dorinţa de unire trebuie spuse „cu glas tare”. Cu glas tareau fost rostite crezuri, jurăminte, testamente invocând Unirea cea Mare.Cu glas tare erau rostite versurile lui George Coşbuc din „Cântece de vitejie”:Pentru lege, pentru limbă/ Noi cu gura prindem foc: Numai vântul se tot schimbă/ Însă munţii stau pe loc.
Cu glas tare se cer rememorate, astăzi, orele astrale ale istoriei noastre şi vecia acestora.
Prof.dr. Valentin Marica