Titlul dat de autor acestui ciclu, şi pictural, şi poematic – Rămân contemporan cu voi –, ne stârneşte de la bun început nedumerirea şi ne face să ne întrebăm: Bine, bine, dar pleci undeva? Iar dacă pleci, înseamnă că ne laşi aceste superbe imagini trecute prin filtrele visului şi aceste stări sufleteşti prin cuvinte şi culori, îmbinate şi aşezate în aşa fel încât să rămână mereu sincrone cu generaţiile de azi, cu cele de mâine şi probabil dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, cunoscut fiind conflictul dintre generaţii… Pe de altă parte, titlul mai poate sugera şi altceva: că există – sub aspect spiritual – un numitor comun al tuturor generaţiilor şi că poetul-pictor Iacob Coman l-ar fi identificat tocmai în adâncurile sale de suflet, înţelegându-şi prin aceasta pe deplin rostul său în lume.
Iar ajunşi în acest punct al discuţiei şi dacă acceptăm aceste sensuri, mai rămâne să ne întrebăm dacă solidaritatea cu voi – se referă la o sferă publică mai îngustă (familie, prieteni, cercul comunitar în care vieţuieşte etc.) sau mai largă (publicul-cititor, compatrioţii săi, omenirea); sau poate fi un mesaj cu ţintă precisă: breslele de pictori şi scriitori, situaţie în care mesajul ar fi unul de solidaritate estetică.
Acum descopăr cât de repede curge timpul: îl cunosc pe Iacob Coman de peste 20 de ani. L-am întâlnit cu totul întâmplător la Reghin, la o manifestare culturală a bibliotecii municipale, când, generos, mi-a dăruit volumul său de versuri Plângerea ultimului geniu. Era în 1997! Am scris câteva rânduri într-o gazetă locală, apoi ne-am mai întâlnit sporadic, în cadrul conferinţelor filosofice consacrate gânditorilor Lucian Blaga şi Constantin Rădulescu-Motru, organizate la Târgu Mureş.
Oricum aspiraţia insului uman de a-şi transmite simţămintele, gândurile şi tot ceea ce constituie ca individualitate fiinţa sa peste veacuri şi milenii, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor, este una foarte veche: el a încercat să transmită imagini pe pereţii peşterilor, a încercat să sape semne în stâncă sau să le scrie în piatră (petroglife), a încercat să le transmită prin memorare în cîntece şi imne.
La fel procedează şi Iacob Coman în această carte: scrie, pictează şi, fără nici o îndoială, ne captează discret şi auzul printr-o muzică învăluitoare a cuvântului, prin repetiţiile verbale, prin aura de vedenie a crucii – emanând tainice esenţe olfactive, în varianta de „lemn de Salcie parfum, uneori stârnind îndurerări” (Cerul revarsă milă până jos), când viziunea este de „Salcie plângând” sau (în o a treia variantă) de „salcie ce plânge”, apoi venind cu fluturi, privighetori şi primăveri – ea pluteşte în dimineţi înflorite, în chip evanescent, peste lucruri, ca şi „Salcie creaţă” sau, în altă variană (a cincia) de „salcie-ncreţită”. Alte viziuni halucinante ale crucii sunt din „lemn de Cais”, inspirând o nedisimulată bucurie, „Venind din nou spre harul Sfânt, râzând…”, din „Nuc cotoşmănit”, prilej de-a „da de Slava Celui Prea Înalt”, sau în varianta de „Nuc rămas”, care este un „drum de măreţie, drum de Rege”. Când crucea este din „lemn de Păducel”, poetul se proiectează „în marginea pădurii când bate umbra”, iar în o a doua ipostază, mai optimistă, ea e „burduf de roze lângă Bine”. Dar există şi o viziune a crucii din „lemn de Paltin” – inspiratoare de senine singurătăţi („E crucea mea crescută alb pe coastă”) sau din lemn de Plop care, constată poetul printr-o adresare directă: „În umbre lungi mă străjuieşte pe drum”, aparte fiind crucea din lemn de Arin, prin tenta şi mesajul ei social-istoric. Iar dacă crucea din „lemn roşcat de Fag” este stârnitoare de amintiri (căci „A înflorit cu anii în codrii arămii”), în schimb „crucea mea, şireag de perle” vine ca o vagă sugestie blagiană, oarecum statică: „Când infinitul stă-n somn pe ochii tăi.”
Distincte sunt două poeme din această carte – Rămân contemporan cu voi –, care constituie un fel de ars poetica al acestui ciclu, structurat pe motive atât de tulburătoare, şi anume: Crucea mea din lemn de măr şi Crucea mea din felurite lemne – acestea completându-se reciproc şi rotunjind astfel frumos conţinutul acestui album liric.
Eugeniu NISTOR