Scriu acest material cu totală detaşare faţă de ceea ce se întâmplă pe scena politică în aceste zile. Pentru că simt, şi asta nu de azi, de ieri, ci deja de multă vreme încoace, că nu mă reprezintă. Şi, mai mult, că nu este deloc interesantă. Dacă nu aţi fi voi, cititorii, ascultătorii şi privitorii mei, nici nu aş vorbi despre ceea ce fac sau nu fac politicienii pentru noi sau pentru ei. Pentru că e datoria voastră civică să vă urmăriţi aleşii şi să îi trageţi de mânecă sau de urechi şi nu obligaţia mea. Însă cum văd şi am văzut zeci de ani că nu v-aţi dezvoltat acest simţ şi exerciţiu, scriu. Vorbesc. Aşa cum facem toţi ziariştii despre care voi, în majoritatea voastră, credeţi că existăm aşa, daţi de Dumnezeu. Unii ne spuneţi, când vreţi să ne alintaţi „câinii de pază ai democraţiei”, dar ştiţi voi cum ajung câinii nehrăniţi? Ei bine… E nasol. Iar eu rar scriu sau am scris despre asta. Acum nu aş scrie nici măcar despre politicieni sau politică. Însă pentru că vouă vă place, ca un fel de autoflagelare, am ţinut şi ţin sub lupă această scenă cu actori din ce în ce mai slabi. Asta să nu le spun proşti. Şi scriu despre ei. Într-o încercare de dezlegare a ceea ce mulţi spun că este „derapajul” societăţii româneşti care, în loc să calce pe drumuri bătătorite, a speriat Vestul. Nu, nu a speriat doar vestul, suntem chiar şi aici, în Estul care visează la Vest speriaţi că peste două milioane de oameni au votat duminica trecută aşa cum au simţit ei. Nu sunt de vină. Oricând pot fi trecuţi în opoziţie. Oricând pot fi readuşi la realitate. Simplu şi fără scandal. Fără ca cineva să îşi arate muşchii sau să ameninţe. Pentru că reprezintă doar puţin peste 22% din numărul celor care au votat. Deci nu este, vorba românului, de aruncat în apă. Este însă un duş rece dat celor care nu au înţeles că, întotdeauna, populismele de doi lei pot fi bătute de alte populisme, chiar mai ieftine, de 50 de bani, spre exemplu. Şi asta pentru că intervin blazarea şi scârba, pe de o parte, acestea ducând la absenteism, dar şi revolta, aceasta din urmă putând duce la apariţia adevăraţilor monştri. Iar unul vă vorbeşte ritos în aceste zile, invocându-l pe Dumnezeu. Pentru că ştie că poate obţine susţinere. Şi nu e vina lui. Sau nu doar vina lui. Însă România are dreptul la mai mult de atât. 35 de ani de democraţie, fie ea şi şubredă, nu sunt suficienţi pentru a spune, brusc, că ne-am săturat de libertate sau de Europa Unită! Cu bunele şi relele lor. Căci, da, libertatea e grea, puteţi întreba orice puşcăriaş ieşit afară după 30 de ani, iar Europa Unită este una a tuturor celor care au aderat la ea, fie că se plac între ei, fie că nu. Nu cred că a trecut suficient timp pentru a da din nou glas proletcultiştilor şi proletcultismului, celor care cred că „dintr-o oază de latinitate într-o mare slavă” putem izbândi fără ajutorul Vestului. Că noi am pus coada la cireaşă. Însă putem cădea uşor din nou sub cizma rece din Est… Ţine de noi. Nu de cei 22% rătăciţi. Ei au fost aproape mereu aici, într-o formă sau alta. Poate sunt chiar mai mulţi de atât. Însă, majoritar, noi suntem, şi îmi place să cred că suntem, proeuropeni convinşi. Revenind însă la clasa politică şi la cine şi ce vină poartă, vreau să vă spun doar atât: populismul folosit în ultimele alegeri este cel care şi-a arătat acum colţii. Pentru că partidele şi liderii lor s-au căţărat absurd, ani la rând, pe teme false, inducând ideea că România săraca este distrusă, spre exemplu, de regimul poliţiştilor, procurorilor, magistraţilor, militarilor sau, în cele din urmă, al aleşilor. Au făcut asta dând practic la gioalele Statului de Drept, fără a se gândi la consecinţe. Pentru că loviturile aplicate celor de mai sus, nu sunt, nu au fost şi nu vor fi în favoarea cetăţeanului! Sunt populisme simple, care nici măcar nu pot fi duse la bun sfârşit. Însă, o dată băgate în malaxorul minciunii, ele dau roade. Le vedem. Să mă explic. Legile speciale date pentru aceste categorii au avut şi au rolul de a le proteja în faţa multiplelor presiuni, de la corupţie până la presiunea ieşirii din sistem şi a migrării spre ţări mai prietenoase. Asta pentru că, după Revoluţie, deşi nu neapărat democraţi convinşi, au înţeles că Democraţia costă şi că e nevoie ca poporul să şi-o asume. Însă trecerea anilor a făcut ca minciuna şi populismul să fie mai mari decât dorinţa de a menţine democraţia măcar la standardele începutului său carpatin şi… toţi au crezut că, exploatând ideile celor nemulţumiţi de faptul că nu au putut câştiga un concurs, nu au învăţat sau nu şi-au asumat o meserie care să le ocupe mai tot timpul sau care să le pună în pericol chiar şi viaţa, vor ajunge pe cai mari. Iar cei care i-au crezut, desigur, s-au revoltat. Pentru că minciunile populiste s-au lovit de legislaţia, dacă nu neaoş românească, europeană, iar măsurile pe care ei le promiteau nu au putut fi luate, căci ele zdruncinau şi mai tare Statul de Drept, iar România ajungea pe marginea prăpastiei. Dar ei nu s-au obosit să spună, măcar atât: Dragi români, democraţia costă! Au dus mai departe minciuna. Şi asta pentru că în spatele ei se îmbuibau şi se îmbuibă adevăraţii profitori ai politicienilor români, cei din Consiliile de Administraţie ale diverselor societăţi sau instituţii ale Statului, oameni nepregătiţi profesional, dar gata oricând să răspundă nevoilor politice. Degeaba a strigat Europa că e nevoie de manageri pregătiţi, tot ai lor au fost puşi. Iar alţi populişti, mult mai abili se pare, au luat toate aceste neputinţe şi frustări şi le-au adăpat astfel încât au ajuns ca peste două milioane de oameni să voteze aşa cum au făcut-o pe 24 noiembrie. Şi, dacă mai punem la socoteală sondajele scoase în ultimii opt ani pe piaţă care spun că tinerii îşi doresc, în mare majoritate, un preşedinte autoritar, iată tabloul complet al unei democraţii care aproape a fost compromisă de dragul votului şi al puterii de nişte oameni spoiţi şi cu ajutorul unor oameni care nu pot să vadă dincolo de propriile persoane. Pentru că şi dacă ar face-o, nu ar înţelege nimic din ceea ce se şi ce li se întâmplă. Tocmai de aceea cred că e momentul implicării. Al salvării Democraţiei şi al restructurării clasei politice. Pentru că nu trebuie să le dăm cartonaşul roşu azi, banca de rezerve este goală, iar adversarul joacă murdar, trebuie să susţinem România şi apoi să modernizăm şi să reconstruim partidele politice. Pe criterii doctrinare. Şi prin implicare. Nu prin găşti şi nu pentru găşti. Pentru copiii şi nepoţii noştri! Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea