Când eram mică aveam probleme cu somnul. În afară de mama, singurul om care reuşea să mă adoarmă era bunicul, Tata Mare. Îmi povestea aventuri din război şi poveşti istorice. Îmi spunea despre nemnţi, despre ruşi, despre Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Nu ştiu cât din poveştile sale erau reale. Probabil multe erau inventate pentru ca un copil agitat să adoarmă şi să-i lase şi pe ceilalţi să doarmă. Ceea ce ştiu este că acele poveşti rezonau în mine. Mă emoţionau, îmi dădeau o starea specială, îmi dădeau sentimentul că aparţin unui întreg pe care ulterior am învăţat că îl poţi numi ţară, naţiune, popor. Ani mai târziu atunci când dormeam în saci de dormit pe izoprene într-o sală de sport din Alba Iulia, atunci când mă ridicau colegii cercetaşi pe umeri mai înalţi pentru a vedea parada militară, m-am întrebat de ce simt că îmi vor da lacrimile. O expunere de arme menite să ia viaţa umană nu ar trebui să te emoţioneze. Dar atunci nu era vorba despre arme, la fel cum nici impulsul de a mă ridica în picioare de câte ori aud imnul naţional intonat la vreun campionat mondial sau olimpiadă nu are o legătură propriu-zisă cu performanţa sportivului. Patriotismul, termen atât de căzut în desuet în ultima perioadă, este o coardă. Un muşchi, la fel ca inima. Răspunde la anumite impulsuri. Sunetul fanfarei, parada militară, imnul sau cântecele patriotice nu mă impresionează pentru că mi-ar gâdila oarecum orgoliul. Ştiu şi văd foarte bine ce nu funcţionează în această ţară. Simt, aud şi văd zilnic defectele, parcă moştenite genetic ale acestei naţiuni. „Ca la noi la nimenea” este o sintagmă care are mai mult un sens peiorativ decât unul pozitiv. Dar, aşa cum nu putem alege familia în care ne naştem, nu putem alege nici ţara în care ne naştem. Sunt alegeri pe care le fac alţii pentru noi. Fiind 1 Decembrie am putea vorbi cu istorici, aş putea să vă prezint o sumă de interviuri în care naţia română, România ca ţară, ar fi ba victimă, ba izbânditoare. Nu vreau să fac asta.
Bunicul meu era un patriot, jurnalul său de război pe care l-a purtat în tranşee cuprinde nenumărate rânduri în care îşi exprimă dorul de ţară, dorul de sat şi de familie.
Bunicul meu era un om credincios, mergea regulat la Biserică şi credinţa lui era una blândă, înţeleaptă. Deşi opiniile noastre legate de instituţia Bisericii erau diferite, nu m-a admonestat niciodată, nu m-a ameninţat niciodată cu iadul, nu mi-a impus niciodată opiniile lui, nu m-a obligat să merg la biserică şi nu a încetat niciodată să mă iubească pentru că aveam viziuni diferite. Jurnaul său, din care aţi putut citi fragmente în ediţia de vineri, 22 noiembrie, vorbeşte mult despre Dumnezeu.
L-am întrebat o dată cum a reuşit să supravieţuiască războiului. Răspunsul lui a fost simplu şi smerit: „am avut noroc şi m-a iubit Dumnezeu”.
Bunicul meu a văzut în anii războiului cele mai urâte forme de manifestare a speciei umane, dar el a dat ordin soldaţilor să tragă la picioare, să nu ia viaţa altui om care, ca şi el, era prins într-un conflict care avea foarte puţin în comun cu cei care erau trimişi la moarte pe front sau în lăgare.
Ştiţi ce nu conţine jurnalul său de război? Nu conţine ură, nu conţine invective nici la adresa nemţilor, nici a ruşilor, nu conţine teorii ale consipiraţiilor sau noţiuni legate de România care e cea mai tare, cea mai bogată, cea mai bună.
Conţine gândurile simple ale unui patriot român creştin.
O naţiune înseamnă mai mult decât limitele geografice impuse de graniţe. O naţiune înseamnă o unitate de simţăminte exprimate prin limbă, prin obiceiuri şi tradiţi, prin tot ceea ce este bun şi prin tot ceea ce este rău. Şi fiecare simte cel mai bine în limba lui. Eminescu va suna stâlcit în engleză şi nu ne va spune nimic, la fel cum Shakespeare sună stâlcit în română şi nu ne poate spune mare lucru. Aşa că nu ar trebui să-i condamnăm pe cei care simt în altă limbă. Mai mult ca niciodată anul acesta de 1 Decembrie mi-aş dori ca oamenii să înţeleagă distincţia dintre ce înseamnă naţiunea română, fie că reprezentanţii ei trăiesc în diverse colţuri ale lumii sau în ţară, şi ce înseamnă cetăţeni români care trăiesc pe teritoriul delimitat geografic al acestei ţări. Mi-aş dori ca 1 Decembrie să nu aibă legătură cu nicio campanie electorală şi să fie doar o sărbătoare ce celebrează existenţa unei naţiuni, una între multe altele. Mi-aş dori ca omagiul adus celor care şi-au dat viaţa pentru exitenţa acestei naţiuni să fie redus în sunete de pahare ciocnite pe acorduri de „La Mulţi Ani” şi nu în depuneri de coroane. Mi-aş dori ca cei care consideră „discursul naţionalist” o strategie de campanie să privească în jos, nu de protocol ci de ruşine. Mi-aş dori ca intonarea imnului să nu fie o nevoie dictată de protocol, ci o cerinţă a spiritului. Mi-aş dori ca membri aceleiaşi familie să nu se certe legat de cine a intrat în turul 2 sau ce partid ar trebui votat. 1 Decembrie este o sărbătoare pe care o simţi sau nu. Dacă o simţi poţi croşeta în jurul ei speranţe, dacă nu…
Vă las aici o poză cu două file din jurnalul buniciului meu scrise la 1 Decembrie 1943 şi banda tricoloră pe care o purta în buzunarul haine militare când a fost rănit pe front. Da, acela este sângele unui patriot român creştin. Vă îndemn să fiţi înţelepţi şi chibzuiţi, să fiţi oameni înainte de toate, să nu lăsaţi manipulările ordine ale unora să vă decidă soarta doar pentru că discursul gâdilă latura emoţională a ceea ce România nu este şi nici nu a fost niciodată. Vă îndemn să nu mergeţi înapoi, ci înainte.
Sanda Viţelar