Oamenii „mari” spun adeseori că doresc să formeze personalităţi. Să crească în jurul lor cei tineri, să le arate cum funcţionează lucrurile, să le pună în valoare potenţialul. Profesorul universitar se îngrijeşte de tinerii asistenţi, maeştrii artelor de ucenicii proaspeţi intraţi în branşă, greii din politică de tinerii aspiranţi. Din păcate, însă, puţini maeştri îşi merită cu adevărat numele. Pentru că puţini din cei ale căror vârstă şi experienţă într-un domeniu sau altul ne-ar duce cu gândul la statutul de maestru sunt cu adevărat interesaţi sau au cu adevărat calitatea umană de a forma personalităţi. De cele mai multe ori, aceştia ajung să formeze personaje după chipul şi asemănarea lor, erijându-se în Dumnezei avizi după chipuri cioplite. Şi asta este, după umila mea părere, una dintre marile tumori ale societăţii actuale. Un adevărat maestru se îngrijeşte, în primul rând, ca acela care se află sub oblăduirea lui să gândească, să înveţe să stea singur pe cele două picioare din dotare, să-şi apere ideile şi să-şi construiască propriile concepte. A învăţa pe cineva să-ţi repete cuvânt cu cuvânt ideile şi filosofiile nu înseamnă a forma pe acel cineva. Înseamnă a-l manipula pentru propriul tău interes, a-i spăla creierul, a-l reduce la o maşinărie incapabilă de păreri proprii, handicapată de sentimente. O oaie într-o turmă şi atât. Şi ei au nevoie de oi. Nu de oameni care să gândească, nu de oameni cu opinii ferme, ci de patrupede gata să le ducă voia la îndeplinire. Iar cei care refuză statutul de patruped rumegător ajung proscrişii, ăia răi, anarhiştii… ce bine ar fi să refuzăm să mai fim oi.
Sanda Viţelar