Timpul trece ireversibil, iar generaţia noastră pare incapabilă să se desprindă de trecut şi să lase o moştenire remarcabilă celor ce vin. Desigur, poate trăim cu gândul că nu vine nimeni după noi sau, de ce nu, după vorba „după noi potopul”, căci altfel nu înţeleg cum după zeci de ani trecuţi de la ieşirea de sub dictatura lui ceauşescu am ajuns în punctul în care tinerii îşi doresc sau cred că soluţia este un regim autoritar. Pentru gândul şi deciziile lor vina este însă exclusiv a noastră. Nu îi putem pune la colţ pe grăunţe de porumb. Ar fi contraproductiv şi nu ar face decât să confirme neputinţa noastră. Eşecul nostru. Căci, dacă am fi reuşit să construim altfel România de azi, sigur nu s-ar fi gândit la aşa ceva. Asta înseamnă că, în goana după chivernisire, cel puţin o generaţie şi-a vândut sufletul. Sau viitorul? Nu mai contează. Zarurile au fost deja aruncate, dar există în fiecare joc o şansă. Mutarea următoare. Da, mutarea următoare poate fi cea care să schimbe soarta jocului, chiar dacă zarurile nu s-au învârtit exact aşa cum ne-am fi dorit. Însă pentru asta trebuie să căutăm bine în interiorul nostru, ca indivizi şi comunitate. Ca şi cum am încerca să găsim firul cel bun de nisip într-o clepsidră în care nisipul curge, fără putinţa de a fi oprit, în aceeaşi direcţie. Căci noi înşine suntem de fapt nisipul din clepsidra în care ar trebui să găsim soluţia. Iar aleşii noştri ar trebui să fie firul cel bun după care tânjim să ne scoată la liman. Însă atâta vreme cât preferăm vânzarea şi ne vom lăsa pradă fricii, nu vom trăi ci vom supravieţui şi ne vom amesteca fără şansă unii peste ceilalţi, acuzatori, uitând că cele două părţi, binele şi răul, ne definesc pe fiecare. Vom acoperi întruna firul bun de nisip de teamă ca nu cumva să blocheze scurgerea prin gâtul clepsidrei, deşi dorinţa noastră intrinsecă este de a urca şi nicidecum de a ne prăbuşi, egali, nedefiniţi, anoşti în mulţimea moartă. Şi, în toată ecuaţia aceasta cei mai fără sens vor fi cei care se vor aşeza impasibili pe margine. Precum boabele de nisip care aşteaptă liniştite ca cineva să învârtă clepsidra. Pentru a continua să curgă, însă fără nici un viitor. Pur şi simplu, din inerţie. Spre deosebire de ele, noi însă avem dreptul şi puterea de a alege. Continuăm spre lumină sau ne afundăm în propria noastră ignoranţă care ne va duce spre o linişte falsă, spre o căldură bolnăvicioasă, spre fundul clepsidrei de unde vom porni iarăşi ultimii şi nu vom reuşi să ne redresăm pentru că în curând vom cădea primii iar peste noi va veni mulţimea în care ne vom pierde fără vreun rost, aşa cum cei dintâi au fost sufocaţi de nepăsarea noastră.
Ştiu, e greu de înţeles, dar închideţi puţin ochii şi încercaţi să respiraţi. Încercaţi să vă inspiraţi propria persoană. Căutaţi-vă visurile din copilărie sau tinereţe şi vedeţi dincolo de eventuala agoniseală materială ce s-a întâmplat cu voi. Înainte de 1989, probabil vă amintiţi, era la modă, ca formă de revoltă, un cântec în care întrebarea era simplă: „Viaţa noastră, unde e?/ Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”… Voi ştiţi ce-aţi făcut cu viaţa voastră? Pe mâna cui aţi lăsat-o şi de ce? Da, suntem pe punctul de a delega dreptul de a hotârî viitorii patru ani unor semeni de-ai noştri. Da, unor semeni. Deci seamănă izbitor de bine cu noi. Sunt dintre noi. Sunt şcoliţi sau mai puţin şcoliţi, militari, covrigari, intelectuali, guralivi sau plăpânzi. Sunt aşa cum suntem noi. Unii ştiu ce au de făcut, alţii fac ceea ce ştiu. Dar aşa suntem şi noi. Trebuie doar să decidem care va avea dreptul să dicteze direcţia pentru următorii patru ani. Noi. Şi o vom face fie prin acţiune, fie prin inacţiune. Şi, din păcate, inacţiunea este cea care de 35 de ani a făcut să fim mai mereu pe buza prăpastiei şi să aşteptăm să fim salvaţi de acolo. În ceasul al doisprezecelea. Fără a ne asuma eşecul. Neparticiparea la vot este parte a eşecului. Faptul că Stânga şi Dreapta au fost nevoite să se pupe pe bot pentru a guverna în ultimii ani România este dovada clară în acest sens. Indiferent de preferinţele doctrinare. Cei care nu au votat, nu şi-au asumat nimic. De multe ori, chiar şi cei care au votat au preferat să nu îşi asume nimic. Şi, uite aşa, semenii noştri trimişi să administreze bunul comun au făcut ce au ştiut sau cum au ştiut, fără presiunea voastră, fără suportul vostru, fără frică şi fără trageeere de inimă. Poate doar pentru chiverniseala proprie sau poate nici măcar pentru atât. Au curs şi ei din inerţie. Cred însă că este timpul să ne asumăm propriul curs. Să votăm şi, ulterior să ne asumăm alegerile. Nu aşa curveşte cum o facem de zeci de ani dându-ne repede cu cel care a câştigat, chiar dacă nu am votat cu el, de teamă să nu fim marginalizaţi. România este a tuturor, nu doar a învingătorilor. Aşa cum viitorul este al tuturor, nu doar al celor care ştiu să facă bani sau al şmecherilor. Tocmai de aceea, trebuie să ni-l asumăm aşa cum trebuie să ne asumăm deciziile. Putem căuta liniştiţi în clepsidră, înainte şi după, însă trebuie să înţelegem un lucru: firele de nisip suntem noi înşine şi, în esenţă, suntem la fel. Poate doar căderea este diferită şi modul în care, uneori, ne lovim, noi înşine, de pereţii de sticlă. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea