Celebrul Pod cu Lanţuri de peste Dunăre, care leagă Buda de Pesta, este cel care practic dă naştere actualului contur al frumoasei capitale ungare, legând pentru prima dată cele două oraşe surori deşi un deziderat de pe vremea lui Iosif al II-lea, construirea unui pod care să lege Buda şi Pesta peste larga albie a Dunării părea imposibil de realizat la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în 1832, iniţiativele prin subscripţie se concretizează şi se formează societatea Budapesti Hídegyesület, un fel de asociaţie pentru pod, constituită la insistenţele contelui Széchenyi István, un politician vizionar şi o minte luminată a timpului său.
Inspirat de experienţa sa londoneză, contele ţine în faţa auditorului pledoaria sa pentru viitorul său măreţ edificiu şi-l prezintă pe cel mai important finanţator al proiectului, nimeni altul decât Gheorghe Sina, un macedoromân a cărui familie se refugiase la Viena în urmă cu o generaţie, devenind unul dintre cei mai bogaţi oameni ai imperiului.
Construcţia podului, greu de imaginat în acea epocă, avea să fie un grandios monument industrial ce urma să folosească o tehnologie de ultimă generaţie. Cu nici zece ani înainte, realizarea unui asemenea edificiu era chiar imposibil de imaginat.
Dar atunci când doi vizionari îşi unesc eforturile, se pare că nimic nu-i poate opri. Astfel, bancherul macedoromân din Viena, Gheorghe Sina, nu numai că şi-a manifestat imediat disponibilitatea de finanţare a construcţiei, dar a atras în acest proiect mai mulţi membri din comunitatea economică şi financiară a macedoromânilor stabiliţi în Imperiul Habsburgic. Baronul Sina implică în procesul de construcţie a podului în special pe descendenţii acelor familii de macedoromâni care au părăsit, împreună cu familia sa, locurile natale în 1788, spre „pământul făgăduinţei”, păstoriţi la acea vreme de Papa-Iani şi bătrânul Sina, ascendentul său.
Gheorghe Sina preia treptat întreaga antrepriză a Podului cu Lanţuri din Budapesta şi devine acţionarul ei majoritar. Din această calitate, îl găsim, de pildă, adresându-se lui A. Popovici, descendentul lui Papa-Iani, pentru confecţionarea furniturii de lemn a construcţiei, scriindu-i că „această nouă concesiune va fi şi pentru el un câştig foarte bun”, aşa cum ne spune Maria Berenyi, una dintre puţinii istorici preocupaţi de istoria macedoromânilor.
Ca proiectanţi şi arhitecţi ai podului sunt angajaţi chiar celebrii ingineri William Tierney Clark şi Adam Clark, cei care aveau deja în palmares podul de pe Tamisa, Hammersmith Bridge (1827).
După votul parlamentului maghiar (Dieta), încep lucrările de construcţie după doi ani, în 1839, iar piatra de temelie este pusă de arhiducele Carol, pe data de 24 august 1842, pe malul dinspre Pesta.
În vara anului 1848, podul ajunge pe malul celălalt al Dunării, realizând prin suspensia cu lanţuri, pentru prima dată în istorie, legătura permanentă cu Buda.
Evenimentele Revoluţiei de la 1848 l-au împiedicat însă pe contele Széchenyi să treacă personal peste Podul cu Lanţuri deja finalizat. Ca o ironie a sorţii, pe data de 20 noiembrie 1849, podul este inaugurat şi deschis publicului de către generalul Julius Haynau, comandant suprem al trupelor imperiale în timpul represiunilor ce au urmat după revoluţie. Această dată a coincis însă cu data de naştere a baronului Gheorghe Sina, răsplătindu-l astfel, cu recunoştinţă, măcar pe unul dintre făuritorii săi.
O capodoperă arhitecturală cu un rol major în capitala ungară, Podul cu Lanţuri rămâne şi azi atracţia turistică numărul unu a Budapestei. Numele celor doi creatori ai săi, Széchenyi István şi Gheorghe Sina, au fost încrustate cu litere de aur pe unul din pilonii săi. Pe cel al macedoromânului Gheorghe Sina îl găsim înscris la baza fundaţiei de sud-vest a podului, pe malul dinspre Buda. Realizările măreţe ale aromânilor în capitalele Imperiului Habsburgic nu se opresc însă aici. (va urma)
Marius Ichim