Postul Crăciunului, cunoscut şi sub numele de postul Naşterii Domnului, este primul mare post din Anul bisericesc şi începe în data de 15 noiembrie şi se încheie pe 24 decembrie. Lăsatul Secului are loc pe 14 noiembrie.
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire. Este o jertfă, o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea faţă de Dumnezeu. În perioada de post suntem invitaţi să facem ceva concret pentru a revigora sufletele noastre şi a le oferi şansa însănătoşirii, ne spune preotul ortodox Ovidiu Bârsan, preot paroh la Biserica Sf. Ana din Târgu Mureș.
Ce este Postul Crăciunului?
Vorbim despre o perioadă specială care stă să se deschidă în viaţa noastră spirituală, şi anume Postul Crăciunului, un răstimp de pregătire pentru marea sărbătoare a naşterii Măntuitorului nostru Iisus Hristos, sărbătoare care este precedată de 40 de zile de postire.
Cu alte cuvinte, este o invitaţie pentru fiecare dintre noi de a încerca să ne reconciliem cu noi înşine, să ne redescoperim pe noi în şine, pentru că, în esenţa lui, exerciţiul postirii are această dimensiune a conectării cu propriul nostru lăuntru. Însăşi denumirea de post ne trimite cu gândul la o nevoinţă, la o asceză. Ori, cuvântul asceză este de origine grecească – askesis – şi înseamnă nevoinţă, invitaţia de a depune un efort pentru a reuşi să dobândeşti de pe urma acestui efort un anume beneficiu. Bineînţeles că ne gândim aici la beneficiile de natură spirituală şi, înainte de toate, postirea este această invitaţie a noastră de a ne asuma o întâlnire cu noi înşine. De maximă importanţă se descoperă a fi strădania noastră, efortul susţinut pentru acest exerciţiu al sustragerii noastre din vacarmul cotidian, din tot ceea ce înseamnă zgomotul acesta al lumii contemporane, neuitând nici de stresul, care într-un fel sau altul ne macină zilele, stres care alimentează, în cele din urmă, o serie de boli psihice ale fiinţei umane. Mă gândesc aici doar la multitudinea de oameni care se confruntă cu deprimarea sau cu depresia. În perioada de post suntem invitaţi să facem ceva concret pentru a revigora sufletele noastre şi a le oferi şansa însănătoşirii.
Ce se întâmplă cu cei care nu pot să postească?
Pentru cei care nu pot posti, mă refer aici, evident, la aspectul culinar, există varianta stronger, ar zice englezul (mai puternică), şi anume aceea a preocupării de suflet, a încordării puterilor sufleteşti pentru a fi mai buni, în definitiv. Cred că nu există om care să nu se poată angaja într-o anumită dimensiune a postirii. Dacă, din diferite considerente, partea culinară este un exerciţiu mai greu, precum pentru oamenii bolnavi sau oameni în vârstă, dar şi copii care nu pot angaja acest exerciţiu, Biserica are şi concesii sau pogorăminte. Dar ceilalţi, cu toţii, ne putem angaja în această lucrare spirituală. Care ar fi motivaţia? De ce ne-am priva de bucuria plăcerii ? Multe ar fi de spus în acest sens. Rezum totul la un răspuns interogativ: De ce am crede noi, oamenii postmoderni, că plăcerea şi bucuria sunt doar consecinţe ale bunăstării materiale, ale abundenţei şi lăcomiei satisfăcute fără jenă, ale îmbuibării şi desfrâului nelimitate ?
Ce ne-ar împiedica, din punct de vedere spiritual, să ne gândim că în perioada de post ar fi un prilej benefic pentru fiecare dintre noi să găsim mijloace şi cuvinte potrivite pentru a ne împăca unii cu ceilalţi, pentru a încerca să rezolvăm, ştiu eu, relaţiile deficitare cu semenii noştri, pentru a încerca să devenim mai buni, pentru a ne înţelege mai bine, pentru a face acest efort de a fi mai îngăduitori cu ceilalţi. Este un exerciţiu la îndemână pentru fiecare dintre noi.
Perioada de post ne poate aşeza pe un vector destul de solicitant, dar în acelaşi timp cu beneficii dintre cele mai sănătoase din perspectiva salubrizării sau a curăţirii interiorului nostru. Dacă din punct de vedere alimentar nu ne putem angaja în postire, putem avea în atenţia noastră rugăciunea, după o rânduială bine stabilită. Meditaţia, de asemenea, este un alt mijloc prin care putem să ne conectăm cu noi înşine şi, în acelaşi timp, să curăţim lăuntrul. Gândiţi-vă cât de benefic ar fi să stăm să cugetăm la un proverb, la un cuvânt de înţelepciune, la o poveste cu tâlc, la un cuvânt din Scriptură, să deschidem, poate şi din curiozitate, Biblia şi de acolo să luăm un cuvânt pe care să încercăm să-l înţelegem în profunzimea lui. Toate lucrurile acestea nu fac altceva decât să dea minţii o lucrare sănătoasă, o cugetare sănătoasă favorizantă pentru pacea noastră lăuntrică.
Domnul Iisus Hristos ne spune foarte limpede că sunt oameni fericiţi cei care sunt făcători de pace, dar noi nu putem să fim făcători de pace şi nu vom dobândi pacea lăuntrică, atâta vreme cât nu vom ştim să gestionăm problematica de la nivelul minţii noastre, dacă nu ştim să deosebim gândurile din mintea noastră, să dăm prioritate şi atenţie gândurilor frumoase şi pozitive, eliminând gândurile rele care,vrând-nevrând, ne vor asalta până când intenţia lor de a ne cotropi lăuntrul va fi dusă la îndeplinire.
Orice stricare a lăuntrului porneşte de la un gând, dar stă în puterea noastră, având încredere şi în ajutorul lui Dumnezeu, să eliminăm din mintea noastră tot ceea ce este tulburător şi vătămător. Gândul pozitiv sau negativ va determina starea noastră pozitivă sau negativă şi felul în care ne vom manifesta în relaţia cu semenii noştri, ca oameni buni sau plin de răutate. Prin urmare, toate aceste lucruri ne invită să înţelegem că nu există om care să nu poată să se angajeze, cel puţin într-una din aceste dimensiuni spirituale a postirii.
E suficient să ne rugăm de acasă, fără să mergem la Biserică?
Perioada de post este în acelaşi timp şi o invitaţie de a încerca să prioritizăm în viaţa noastră relaţia cu o comunitate creştină.
În zilele noastre, când avem o multitudine de alte probleme şi o groază de ispite care ne împresoară, cred că pentru fiecare dintre noi rămâne o mare provocare aceea de a încerca să redescoperim relaţia cu Biserica. Aş spune că este chiar un exerciţiu de postire, acela de a-ţi lua această rânduială, de a fi împreună cu întreaga comunitate creştină la momentul ei de rugăciune, la misterul liturgic al Bisericii, a ceea ce noi numim Sfânta Liturghie.
Bineînţeles că dintre toate aceste lucruri care ţin de viaţa spirituală, nu ar trebui să ne scape din vedere permanenta armonizare a dimensiunii personale a rugăciunii cu dimensiunea liturgică sau bisericească. Mai ales în post, este un bun prilej să fim mai des prezenţi în Biserică, să ne curăţim sufletele prin spovedanie, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. De unul singur, acasă, rugăciunea nu are deplinătate şi nu ne conduce mai departe de un simplu, şi în acelaşi timp complicat, egoism. Orice privatizare a credinţei, a rugăciunii, nu este în esenţă decât un egoism elegant, camuflat. Ne mântuim în comunitate, nu singuri. Omul, oricât de profesionist ar fi în postire şi rugăciune, oricât de bun ar fi, moral vorbind, nu se poate mântui singur. Doar împreună, în comunitate, în Biserică mântuirea capătă concreteţe.
Apoi, nu postim pentru a dovedi altcuiva că putem ceea ce alţii nu pot, ci postim pentru a ne redobândi armonia lăuntrică, pentru a încerca să eliminăm patimile şi năravurile încuibate în suflete. De pildă, una din cele mai nocive patimi care destabilizează omul este lăcomia de bunuri materiale, după alimente sau după poziţii sociale vizibile şi cât mai înalte, fără să uităm nici de pofta nepotolită după lumea virtuală, de voluptatea nestăvilită de a privi ecrane ale device-urilor spre a ne scufunda în reţelele de socializare depersonalizante. Dictatura imaginii şi a virtualului, dar şi colonializarea digitalului pot fi cel puţin ameliorate, într-o primă fază, până la o utilizare decentă şi prin nevoinţa postirii.
Care sunt rânduielile liturgice din Postul Crăciunului?
Slujbele din Biserică în această perioadă a Postului Crăciunului nu au modificări substanţiale, precum, spre exemplu, se întâmplă în Postul Paştilor. Din punct de vedere al postirii, regula este mai domoală, în sensul că avem perioade de dezlegare la peşte, în special în zilele de sâmbătă şi duminică şi la sărbătorile mari din această perioadă de 40 de zile pregătitoare pentru Crăciun.
Totuşi, elementul de noutate, care aduce bucurie duhovnicească, este colindul. Sub auspiciile acestui Lerui, Doamne, Ler, Postul Crăciunului antrenează tensiunea unei aşteptări a întrupării Fiului lui Dumnezeu, de naşterea Căruia ca Om colindul creştin şi colindătorii dau mărturie.
Dincolo de toate aceste aspecte, cred că fiecare dintre noi, cu puţină implicare şi în acelaşi timp într-un duh de asumare a dimensiunii spirituale, putem să descoperim, prin experienţă proprie, prin viaţă practică, beneficiile postirii. Omul se convinge cel mai bine de voaloarea sau nulitatea unui lucru atunci când se jertfeşte pe sine pentru bine şi se războieşte ferm cu proprii demoni.
Poate că ceea ce spun eu aici nu înseamnă mai nimic pentru foarte mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri, însă nimeni şi nimic nu poate să ne convingă mai mult de beneficiile postirii decât postirea însăşi. Prin urmare, vă invit la acest exerciţiu şi apoi vom putea să mărturisim din experienţa noastră spirituală, care sunt beneficiile pe care postul le aduce în viaţa noastră.
Cu nădejdea vie de mai bine şi cu decenţa îndrăznelii spre întâlnirea cu propriul sine, să ne eliberăm de toate avatarurile idolatre pe care le-am creat şi îndrăgit până acum, de la egoisme ruinante sau coruperi narcisiste până la zeificările otrăvitoare ale unor dependenţe de tip digital. Abia apoi va avea ecou în sufletele acel Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Amalia Vasilescu