Îţi propun să te întorci în timp cu 70-80 de ani, la început de secol XX şi să zăboveşti pentru câteva clipe în interiorul unei modeste case ţărăneşti din zona de Câmpie a Transilvaniei. Te va şoca la început simplitatea „mobilierului” şi a celorlalte lucruri existente, dar vei rămâne mulţumit de mirosul busuiocului de sub grindă şi a lutului proaspăt cernut pe „faţa casei”.
Majoritatea locuinţelor aveau una sau două camere şi în unele cazuri o „covňe”, alipită de casă sau construită separat. Rare erau casele cu trei camere, cea din mijloc fiind denumită şi tindă.
În prima încăpere vei întâlni două trei sau mai multe paturi din scândură pe care se puneau paie din grâu, acoperite cu un lipideu din cânepă. Paiele se schimbau săptămânal, fiind înlocuite cu altele proaspete. Înainte de 1950 au apărut „pârnăjacele”, umplute tot cu paie, constituind un pas înainte faţă de prima etapă cu paiele puse direct pe scândurile de susţinere.
În partea stângă a uşii era „ficeul” – soba din ierţ, sub care exista o ladă unde se depozitau lemnele pentru foc. Masa era aşezată lângă peretele opus uşii, unde era o laviţă sau câteva scaune la familiile mai înstărite. Mâncarea era servită în „blide” din lut, cumpărate de la târgurile din împrejurul satului. Vasele se păstrau într-o nişă decupată în perete, iar tacâmurile erau aşezate pe un „lingurar” aşezat pe peretele de lângă „ficeu”.
După războiul al doilea Mondial au apărut „credenţurile”, unde erau aranjate toate „bunurile” din bucătărie.
„Casa dinainte” era de asemenea foarte simplă. Exista un pat cu mai multe „perini”- perne şi acoperit cu un lipideu ţesut în mai multe vrâste, lada de zestre şi o laviţă. Unii gospodari aveau în această odaie un „canapei”, care ţinea loc de laviţă. Dulapurile au apărut după terminarea războiului, fiind cumpărate la început de la evreii din sat, care plecau în alte părţi.
„Covňea” – bucătăria era camera cea mai rustică. Aici se gătea mâncarea de primăvara până toamna târziu. Soba era din ierţ sau construită din cărămidă. Pătuţul şi laviţa erau fixate pe patru pociumbi, bătuţi în pământ. Măsuţa era căptuşită cu scândură, unde găzdoaia păstra vesela şi mâncarea. Cuptorul era construit în interiorul bucătăriei de vară. De obicei, sâmbăta dimineaţa se frământau 4 – 5 mălaie şi una sau două pâini. Pâinea era o raritate în perioada anilor 1945 – 1950. Aceasta era servită mai ales musafirilor şi neamurilor mai apropiate. Pe timpul verilor, în ajunul sărbătorilor se făceau „palaneţe” – plăcinte coapte în cuptor – cu brânză, urdă, varză, ceapă sau mere, acestea înlocuiau cozonacul sau prăjitura.
Focul se făcea cu „tulei” – resturi de la tulpina porumbului -, crengi, cotori strânşi de pe la-nuri semănate cu grâu sau alte resturi vegetale cum ar fi „botele”, tulpinile de floarea soarelui. Pentru cei care au trăit acele vremuri, parcurgerea acestor rânduri este o reamintire a celor trăite cu mulţi ani în urmă când lumea era mai omenoasă, mai cinstită şi cu mai mult bun simţ, iar pentru cei tineri din zilele noastre, faptele relatate nu spun prea multe lucruri.
Mihai Teodor Naşca