De 35 de ani eşuăm puţin câte puţin. Deşi suntem liberi. Sau, oare, tocmai de aceea? Nu pot exclude această din urmă variantă mai ales din perspectiva faptului că libertatea este cea care ne dă dreptul să alegem într-un fel sau altul. Ne dă dreptul să greşim. Să eşuăm. Să o luăm de la capăt pentru a ajunge, în cele din urmă, acolo unde ne dorim. Noi însă, de 35 de ani încoace, ne încăpăţânăm să eşuăm puţin câte puţin, iar în rest stăm pe loc. Ca şi când nu ne-am dori să ajungem nicăieri. Ca şi când nu avem, de fapt, unde să mergem. Sau, când mergem, uităm pur şi simplu de unde am plecat, cine am fost şi ne identificăm până la contopire cu cei în mijlocul cărora am ajuns. Ca şi când nu am avea nimic de
demonstrat, nimic de arătat, nimic care să ne motiveze să fim ceva cu adevărat semnificativ în această lume. Ca şi când ne-am terminat resursele ca naţiune şi aşteptăm să fim înghiţiţi de alţii. Aşteptând ca alţii să facă pentru noi ceea ce prin noi înşine nu mai ştim sau nu mai vrem să facem. Şi tocmai de aceea România nu are un proiect de ţară. Singurele proiecte adevărate au fost cele cu integrarea în NATO şi UE. Dar poate nici măcar acelea nu au fost cu adevărat proiectele celor pe care i-am ales. Ci le-au fost impuse.
Pentru a ne salva. După care… nimic. Ca şi când poporul ăsta nu ar mai fi produs nici o minte luminată, nici un vizionar, nici o valoare care să îi dea speranţă. De ce? Pentru că, în mintea celor care ne conduc, România nu are pentru cine să aibă un asemenea proiect. Sunt suficiente un mic, o bere, un pui congelat, o găleată, o vestă reflectorizantă pentru a atrofia simţurile unui popor mult prea plictisit să se afirme. Şi, uite aşa, am ajuns în punctul în care biata noastră ţărişoară nu ştie unde îi este locul cu adevărat în lume şi nici nu caută să afle acest loc. Pentru că e mai simplu să te laşi purtat de val, fără să judeci, fără să cauţi,
fără să doreşti, fără să te zbaţi, fără să produci…
România este de 35 de ani în derivă şi noi, ca popor, ne mulţumim să ne amăgim, cu stoicism, cu luminiţa de la capătul tunelului. Care se tot vede, nu se stinge, dar nici nu se apropie de noi. Şi nici noi de ea. O privim anesteziaţi. Pentru că noi înşine suntem debusolaţi. Fără modele. Fără vreun scop clar în viaţă, altul decât acela de a spori averea proprie sau de a avea stomacul plin. Fără să ne intereseze soarta vecinilor, a comunităţii. Pentru că suntem, de fapt, pe cont propriu, nu ne identificăm cu cei de lângă noi, şi alergăm bezmetic într-o junglă din care nu ştim sau nu vrem să ştim să mai ieşim. Pentru că ne place să credem că trăim periculos, când de fapt fugim de noi înşine, iar acest sentiment al pericolului ne creşte nivelul adrenalinei care, asemenea unui drog, ne agită pur şi simplu stând pe loc! Şi asta în timp ce nu mai avem idealuri şi nici lideri care să ne unească în jurul unui proiect.
De 35 de ani, atunci când suntem chemaţi să alegem, o facem emoţional. Sau visceral de-a dreptul. Ca şi când nu am alege pentru noi. Ca şi când nu avem dreptul de a alege, ci obligaţia de „a-i alege pe ei”. Nu contează care sunt ei. Exact cum nu contează că acei „ei” am putea şi ar trebui să fim „noi”. Iar asta vine din lipsa de cultură politică. Şi din lipsa de implicare politică. Din teamă şi dintr-o anume blazare, inexplicabilă pentru un popor care s-a alintat vreme îndelungată spunând că „şi mămăliga explodează”… Ne ducem la urne doar pentru a-l/a-i pune la punct pe unul/alţii care nu ne plac. Analizăm candidaţii/candidaturile superficial şi încercând să găsim argumente care să ne satisfacă nevoile de moment, emoţional, aşa cum am mai spus-o, fără a căuta să înţelegem unde ne situăm noi cu adevărat într-o candidatură sau alta prin relaţionarea la candidatul care ne place sau la cel care ne displace. Alegem pentru că e dreptul nostru şi căutăm să ne identificăm într-un candidat saul altul. Dar nu obiectiv. Nu pe termen lung. Nu pentru noi. Ci împotriva celor care ne displac. Şi aşa ajungem, la scurt timp după scrutin, să spunem… era mai bine înainte sau… era mai bine cu celălalt. Doar pentru că ajunge să ne displacă
propria noastră alegere. Ne dăm seama că nu a fost cea corectă, şi ne refugiem în grabă într-o altă viitoare/posibilă candidatură care să doboare candidatul tocmai ales doar pentru că nouă nu ne-a ieşit numărul. Chiar dacă, privind obiectiv, am putea constata că alegerea noastră a fost una bună pentru comunitate. Şi ne facem astfel un scop politic schimbarea stăpânilor, nicidecum schimbarea societăţii sau a paradigmei care ne ţine în loc. Însă, indiferent cum ar fi, stăpânii vor fi tot stăpâni, iar noi vom căuta, astfel, mereu să îi înlocuim, şi nu să devenim propriii noştri stăpâni.
Hrăniţi zilnic cu adrenalină, am ajuns să o transformăm în dopamină sau serotonină şi să simţim fericire prin simplul fapt că l-am oprit din evoluţie pe celălalt, şi nu pentru că am evoluat noi. Că am schimbat stăpânul. Iar această stare devine din ce în ce mai periculoasă pentru însăşi libertatea noastră. Dar oare ştim ce este cu adevărat libertatea? O ştim trăi? Suntem capabili să o apărăm şi să o preţuim cu adevărat? Pentru că, într-o zi, stăpânul s-ar putea să nu ne mai dea dreptul să ne jucăm de-a libertatea. Pentru că nu am folosit-o cu cap atunci când am avut-o. Deşi am văzut că nu ajungem nicăieri. Dar ne-a plăcut să stăm
tolăniţi în culcuşul călduţ al ignoranţei. Al autosuficienţei dată de stomacul plin şi de stabilitatea puturoasă a mlaştinii în care ne afundam din ce în ce mai mult. Lăsând copiii să ne repete greşelile fără a le scrie din timp drumul pe care nu ar trebui să îl urmeze. Pentru că nu duce nicăieri, ci ne lasă să vedem la nesfârşit iluzoria luminiţă de la capătul tunelului. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea