În episoadele precedente vorbeam despre cum prezumția vinovăției devine premiza tuturor instituțiilor și sistemelor care guvernează o națiune. Astăzi vorbim despre cum acest mecanism corupe și alți piloni ai societății noastre.
Și vara aceasta ecranele au fost inundate cu alerte breaking news, benzi țipătoare cu titluri bombastice și discuții șocante. Cazul doctorițelor de la Spitalul Sfântul Pantelimon sau uciderea doamnei stomatolog de la Brăila sunt doar câteva exemple dintr-un fenomen deja devenit obișnuință.
Moderatorii din toate media și invitații lor joacă în spectacolul „justiției paralele" în care își distribuie după interes rolurile de acuzatori, apărători, martori și judecători. Extrase din rechizitorii curg pe ecrane, chiar dacă teoretic nu ar trebui să fie încă publice, fiind trunchiate în funcție de ce ajută la crearea unei intrigi cât mai scandaloase.
În funcție de interes, referatele procurorilor fie sunt fabricate, fie devin adevărul de necontestat. Se aduc „probe", se emit așa-zise raționamente și urmează concluziile: „E clar, dom'le. Le-au făcut dosar să-i aducă la tăcere!" sau „Puș-că-rie scrie pe voi!"
Libertatea presei este invocată, precum și forța celei de-a patra puteri în stat. În numele acesteia, este voie aproape orice. Au voie să facă așa ceva? Nu pare să existe o lege care să-i împiedice. Nici măcar deontologia profesională. Mai trist este că libertatea presei chiar este esențială unei societăți civilizate și chiar avem nevoie de o a patra putere în stat puternică, competentă și independentă. Însă există o diferență majoră între presă și circ pentru buzunarele personale.
Și uite așa ducem în derizoriu, pentru a mia oară, noțiunea „prezumției de nevinovăție". Adică, până la o sentință definitivă, persoana acuzată se prezumă a fi nevinovată. Altfel spus, are dreptul să își continue viața în normalitate și, în același timp, să răspundă solicitărilor autorităților.
Prezumția vinovăției nu pare să supere pe nimeni până când nu devin ei înșiși subiectul tribunei publice. Atunci, brusc, își aduc aminte că prezumția nevinovăției face parte din fundamentele justiției. Și că afirmațiile nedovedite în justiție nu reprezintă dovezi. Sau că apărarea are tot dreptul să-și susțină partea. Și că doar judecătorul poate formula o sentință de condamnare doar în urma studierii unui dosar substanțial cu dovezi verificate și conform legilor aflate în vigoare. Chiar și după o sentință în primă instanță, ai dreptul la recurs, nu-i așa?
Problema este că atunci când ai o legislație care flirtează constant cu prezumția vinovăției și este plină de găuri, fie prin contradicții, fie prin lipsa clarității care permite zeci de interpretări diferite, este loc pentru tot circul din lume și prea puțină dreptate.
Avem o decizie de luat, indiferent în ce parte a societății activăm: fie prezumția nevinovăției este atât de valoroasă încât o vom apăra toți, fie acceptăm toți să fim tot timpul vinovați până la proba contrarie. Ne oprim aici pentru astăzi. Revenim cu noi teme veridice. Vă doresc multă sănătate!
Adrian Vascu
