Un preot cu trese, arma Jandarmerie, se căznea pe un post de radio să pună semnul egalității între cele două „uniforme" - sutana preoțească și tunica albastră a jandarmului. Poate că era cinstit în sufletul său părintele-jandarm, dar pledoaria era cel puțin jenantă, de nu hilară de-a dreptul. Și nu că nu ar fi necesare ambele misiuni și că ambele ar avea nevoie de oameni cu har și cu credință, în Dumnezeu și în menire. Omul de rând are nevoie și de unul, și de celălalt. Preotul să-i călăuzească sufletul, celălalt să-i apere trupul, viața pe pământul atât de bântuit de pericole, de la tâlhar la câinele maidanez agresiv. Mai greu de acceptat reducerea la unitate, acel 2 în 1, posturile fiind, aparent, opuse și ireconciliabile. Jandarmul încătușează, preotul descătușează. Or, un preot militar trebuie să-și încurajeze enoriașii să-și facă datoria, fie ea și omor, ucidere de semeni. La Lourdes, în Franța, un fel de paradis al Credinței, preoții - civili în acest caz - sfințeau la un moment dat un batalion de ostași înarmați până-n dinți trimiși să combată pe un front asiatic. Îmbărbătați - oare, mai era nevoie?! - de preot, încurajați să purceadă spre răsărit, să ucidă, precum străbunii lor cruciați. Cei întorși biruitori erau omolgați drept eroi, cei căzuți „la datorie" și mai eroi! Supereroi! Metoda de consacrare nu are importanță, scopul scuză mijloacele. Oare, între două fronturi, Dumnezeu de care parte se situează? Grea alegere!
Un exemplu și mai la vedere, mai expus, al funcționarului public: polițistul. În mentalul colectiv, încă nu s-a operat disocierea polițistului de milițian. Și nu din vina publicului. Mulți polițiști nu înțeleg să se debaraseze de comportament de milițian. Tarată încă îndeletnicirea de mentalități reziduale. Unii își prelungesc autoritatea cu un pistol și puterea cu un „pulan", în vreme ce alții au absolvit studii universitare, masterate, chiar doctorate. Unii după ore lungi prin biblioteci, nu negociate ca la tarabă, deși nici doctorate dintr-astea nu lipsesc, penetrate până la vârful ministerului. La simțul dreptății, al corectitudinii în aplicarea legii, se mai cere lucrat. Alta reacția când s-au văzut ei înșiși în turma nedreptățiților. A existat un moment în care și pe ei revolta „i-a scos în stradă". Și nu să apere, ca de obicei, prin dotări și metode specifice, Puterea Supremă Discreționară; în fața Palatului Cotroceni, polițiștii scandau versuri nu tocmai elogioase la adresa Președintelui, asimilat altui regn: „Ieși afară,/javră ordinară!". „Javra ordinară" nu a ieșit să le zâmbească larg ori să le facă cu ochiul - singurul lui ochi valid - nici în momentul în care o ploaie de caschete se abătea asupra grădinii Palatului. Persoana vizată și metaforizată nu participa la „plantarea caschetelor", fiind angajată într-o partidă de hârjoană cu o subalternă blondă, la căldură, bine păzit de „sepepei". Nu se știe cum și-au recuperat din Grădina Puterii caschetele din dotare aflate în inventarul instituției apărătorii-atacatori. Istoriei revoltelor la români i-a scăpat acest amănunt, totuși, important. Sigur, jandarmii au avut grijă ca polițiștii revoltați să nu sară peste cal. Nici peste gard. Aceștia nici măcar nu trebuie
Mihai Suciu
