Din păcate, starea de sănătate a nației noastre este una destul de fragilă, cu hipertensiuni instalate la 30 de ani, cu stări de anxietate la 14 ani, cu infarcturi fără simptome anterioare de vreo boală cardiacă, la 45 de ani, iar norocoșii care ajung la 70 o trag între rețetele lunare și ignorarea unor simptome noi, puse pe seama anilor.
Concurența mereu a adus un plus de calitate vieții în general. Concurența corectă. E un imbold real să fii mai bun decât altul, să oferi servicii mai bune, să vezi cum toată lumea te preferă din cauza calităților tale și a calităților oferite de serviciilor tale. Cam acesta ar fi principiul de bază al concurenței.
Ei bine, sistemul public de sănătate românesc nu prea are concurență pentru că... dispare încet, încet. Nu spun că spitalele nu sunt pline (din păcate), nu pun în discuție calitatea medicilor care, trebuie să recunoaștem, știu să facă față, cu un real succes, lipsei de consumabile, lipsei medicamentelor și găsesc soluții bazate pe cunoștințele acumulate de-a lungul pregătirii lor, dar în mod special, celor învățate, în viața de zi cu zi, adaptându-se la ceea ce nu au și bazându-se pe ceea ce știu și au învățat.
Când te internezi și știi că trebuie să-ți duci medicamentele de acasă... e cam ciudat, dar nu ai încotro pentru că în spitale nu sunt medicamentele de care ai tu nevoie. Deci, nu ai de ales. Te bucuri că ai fost internat, îți iei medicamentele ca și acasă și speri să se întâmple ceva care să te vindece sau să-ți amelioreze, măcar, starea de sănătate.
Problema reală apare când medicul tău, care te-a tratat în cadrul sistemului public de sănătate, te cheamă la cabinetul lui privat, unde are tot ce ai avea tu nevoie pentru a te simți mai bine. Este concurență sau subminare? Este legal?
Știm foarte bine, cu toții, că suntem o societate bazată pe valori materiale, în care banii sunt legea, banii sunt Dumnezeu, banii ne dau putere, statut social și un traiul bun pe care ni-l dorim cu toții, dar acest soi de concurență nu cred că este corectă, nu este în bunul interes al pacientului care, poate, nu își poate permite consultații în privat, consultații care încep de la 250 de lei și pot urca până la 1.500.
Da, un sistem medical privat este binevenit. Fiecare avem dreptul să ne alegem unde vrem să fim tratați. Dar, cum alegerile românului țin de cele mai multe ori de bani, normal ar fi ca, ținând cont de contribuțiile de sănătate plătite lună de lună și care nu sunt tocmai mici, românul să cunoască calitatea și în serviciul de sănătate public românesc, nu doar în cel privat, pe care mulți nu și-l pot permite.
“Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.”
Acest mic citat din Jurământul lui Hipocrate ne poate duce la ideea că, chemând un pacient tratat într-un spital de stat, la o consultație sau control, la o clinică privată, consult efectuat de același medic, pentru aceeași boală, îi putem provoca o daună. Nu fizică, dar categoric una financiară cu urmări poate chiar psihice. Nu știm ce efort face acel om, de unde ia și cum acoperă costurile unei vizite la o clinică privată, la medicul curant, care, până atunci, îl consulta într-un spital de stat.
Cu tot respectul, poate medicii care lucrează și în privat și în sistemul public de sănătate ar trebui să nu facă una în detrimentul celeilalte.
Știm cu toții problemele sistemului sanitar public românesc. Pacientul nu ar trebui, ca pe lângă lupta cu boala sa, să mai ducă și o luptă cu aceste probleme administrative ale spitalelor și cu chemările sau direcționarea lor spre clinicile private. Ar trebui să fie strict alegerea noastră, a pacienților, fără să fim constrânși de lacunele, lipsurile din spitalele și clinicile de stat și categoric fără ca medicul în care credem și căruia i-am încredințat sănătatea și viața noastră să ne cheme la clinica lui privată, clinică la care, din cauza costurilor, nu putem merge. Veți spune că nimeni nu ne constrânge. Ba da… nevoia! Nevoia actului medical, a tratamentului, a sfaturilor medicului. Boala ne constrânge.
Concluzii nu se pot trage pentru că situația este departe de a se fi încheiat. Putem doar să sperăm că poate, cândva, sistemul sanitar public românesc va fi resuscitat, adus pe linia de plutire. Deocamdată, se zbate între aritmii și bradicardie. Când am spus de linia de plutire nu mă refeream la o linie dreaptă… moment în care au dispărut și aritmiile și bradicardia… atunci nu se mai poate face nimic.
Dar, speranța moare ultima și numai după aceea românul!
Antonela Dumitrache
foto: freepik.com
