Adevărul e că e tot mai greu să fii român. Vârsta vine ca un adaos care dă usturime. Ca să începem cu începutul, mi-e și greu să mai cred că există România. E doar o pată pe o hartă administrativă, un punct NATO strategic, o piață de desfacere, de consum și incubator pentru copii geniali care ne părăsesc cât pot de repede și pentru forța de muncă, viitori muncitori pentru bunăstarea Occidentului. Mai avem identitate? Când spun identitate nu mă refer la politicienii care ne reprezintă în afara sau în interiorul granițelor. Ei nu au identitate pentru că și-au vândut-o partidelor aparținătoare, religia lor este poziția socială și titlul, iar Dumnezeul lor este banul. Sunt bolnavi de megalomanie politică.
Ei bine, acest petec de pământ cunoscut cândva, sub numele de România nu mai este un stat independent și suveran decât teoretic. Este un vasal care așteaptă fărâmituri de la masa UE, care știe că orice luare de poziție va fi pedepsită, orice urmă de mândrie înăbușită. Așa că, pozițiile înalte ale României au fost luate de pioni români (ca cetățenie) care joacă pe tabla de șah a Occidentului și așteaptă să fie mutați de colo, colo. Dansează Ciuleandra în ritmuri occidentale. Totul se gândește și se pregătește în afara României, iar nouă, doar ni se aduce la cunoștință, sub formă de directive, ei știind prea bine că suntem la mâna lor, iar sărăcia pentru unii, gustul banilor și al funcțiilor înalte pentru alții, nu ne permit să ne împotrivim. Suntem gata să ștergem și noțiunea de familie tradițională, moștenită prin credință și frică de Dumnezeu, dacă Occidentul ne-o cere.
Suntem de mult timp amanetați, îndatorați, vânduți. Ei au nevoie doar de timp pentru că sfârșitul este previzibil. România nu va fi cucerită din exterior pe cale armată... niciodată! Nici nu e nevoie. România a fost deja cucerită din interior, pentru că nimic nu mai e al nostru. Nu mai putem spune nu, chiar dacă ar mai fi cineva care ar încerca să mai salveze ceva. Cine trage ponoasele? Noi toți, tinerii într-un fel, vârstnicii în felul lor, impactul fiind oricum pe termen foarte, foarte lung.
Am avut alegeri, vom avea alegeri. Ce glume proaste, ce tragicomedii! Românul este atât de orbit de grija zilei de mâine încât, chiar dacă un nou candidat ar vrea să facă ceva, nu are cu cine. Românul a acceptat tacit sentința la moarte prin depersonalizare, prin uciderea speranțelor în fașă. Are românul două vorbe care denotă acest adevăr: “Păi, ce să facem? Asta e!” și “Doamne ferește de mai rău!”. Atâta pasivitate și abandon sunt în aceste vorbe…
Nu știu ce ar mai putea resuscita această nație. Nu știu ce imbold ar putea să ne mai scoată din această gaură neagră în care suntem. Niște pâlpâiri ar fi cei din noile generații care, cu toate că noi îi hulim pentru că nu trăiesc după canoanele societății în care am crescut noi - societate care nu mai există - ar putea, în timp, într-un timp lung, să mai facă ceva. Ei s-au adaptat noii ordini mondiale, ritmului în care trăim, pierzând pe drum valori care nouă ne-au fost temelie, valori care, din păcate, nu mai există. De aceea, ce le cerem noi le este imposibil de înțeles. Nu ei au vândut industria țării, nu ei au distrus agricultura, nu ei au golit visteria României, ci noi, prin aleșii noștri. Ei doar au crescut într-o țară în care toate acestea nu mai există. Poate, și de aceea, conflictul dintre generații este atât de mare, acum. Tinerilor noștri nu le este ușor deloc. Eu nu aș vrea să fiu în locul lor. Nu mai există direcții, doar sensuri giratorii în viața lor, în România se bate pasul pe loc într-o cadență de ni s-au rupt opincile și ne-au sărit cușmele de pe cap, talentul se cumpără, iar dacă există în mod natural, este înăbușit sau ignorat… de ai noștri, dar îl văd străinii și-l fructifică pentru ei, iar inteligența, munca, hărnicia deranjează. Tinerii noștri văd cum banul și funcția rezolvă tot și au înțeles că la noi în țară.. omul fără bani miroase a prost. Deci, ce au învățat ei? Că, prin orice mijloace, trebuie să aibă bani. Nu ne-am prea obosit să-i învățăm cum să-i facă prin muncă și în mod cinstit. Le-am arătat doar ce înseamnă banii. Iar exemple “de invidiat” au găsit și singuri în fiecare moment al vieții lor, în toate laturile vieții.
Referitor la vârstnicii noștri, situația e puțin mai roz. Ei măcar au amintiri. Cam atât despre roz. În rest, e un gri continuu, colorat cu nuanțe întunecate de boli, frustrări, neputință și abandonul social la care sunt supuși. Majoritatea sunt priviți ca o paria a societății. Căminele pentru vârstnici sunt un coșmar pentru ei, fie pentru că le este ștearsă bruma de demnitate rămasă și sunt tratați rău, fie pentru că sunt prea scumpe. Acasă le este greu să se descurce în singurătatea vârstei și în neputința bolilor. Iar noi, cei dintre aceste generații, prinși la mijloc, nu-i putem înțelege pe copiii noștri și nu avem posibilități să ne ajutăm, să ne îngrijim părinții.
Concluzia e că… problema nu este dacă ești tânăr sau bătrân. Pentru majoritatea locuitorilor acestei țări care aparțin păturii de mijloc, a devenit o problemă să fii român, să fii pur și simplu cetățean al acestei foste frumoase țări. Cum am ajuns în această situație lamentabilă, cum am putut eșua noi toți, ca popor?
Aceste vremuri pe care le trăim acum vor fi, la un moment dat, istorie. Nimic glorios, nimic înălțător, nimic demn de urmat. Dar e scrisă de noi, acum. Oare pe cine vor judeca și condamna urmașii noștri? Oare pe cine va desemna istoria ca fiind vinovați? Pe tineri, pe bătrâni, pe aleșii noștri sau pe noi, cei care i-am ales acceptând, în mod laș, trădarea și condamnarea la moarte a României?
Antonela Dumitrache
foto: freepik.com
