Fiind un subiect foarte fierbinte în prezent, voi insista mai mult, stimați cititori, asupra curentului antiamerican, în antiteză cu cel prin care se aduc elogii acestei superputeri, susținut de adepții curentului proamerican și ai proamericanismului. Teza principală ai adepților și susținătorilor acestui curent antiamerican se bazează pe răul din lume, cauzat de această superputere, care, așa cum este el resimțit, nu este o metaforă, ci o realitate resimțită de o mare parte a populației terestre. De pe o poziție partinică și evident subiectivă, fostul filosof neomarxist american de origine rusească, Valentin F. Asmus, avea să considere această superputere ca fiind cel mai mare rău din lume!
Acest curent ostil Americii nu s-a născut nici din porniri instinctive și nici într-un mod spontan, și cu atât mai puțin din rațiuni ostile față de acest popor, ci este rezultatul politicii americane prin conducătorii pe care i-a avut. Pe de o parte, antiamericanismul rezultă prin tendința acestei superputeri de a influența și domina lumea, menținând monopolaritatea, ceea ce a făcut ca antiamericanismul să aibă o recunoaștere mondială, devenind nu doar un curent, ci un adevărat uragan! Pe de altă parte, antiamericanismul apare din invidia față de succesul Statelor Unite ale Americii din punct de vedere economic, cultural si politic, pretinzându-se un model al democrației pentru restul țărilor. Ceea ce este fals, întrucât nu odată politica SUA a încălcat aceste principii ce țin de democrație (exemplele prin care această superputere se face mai puțin agreată de o mare parte a populației lumii le cunoaștem cu toții, ele fiind edificatoare din acest punct de vedere, constituindu-se într-un argument plauzibil în afirmațiile făcute).
Așadar, antiamericanismul nu își are rădăcinile în ceea ce a produs pozitiv America, ca antiteză a proamericanismului, ci emerge politicii distructive, promovată de conducătorii vremelnici ai acestui stat și ai aceste superputeri. Dintr-o asemenea perspectivă, antiamericanismul s-a propagat în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În acest sens, fostul prim-ministru al Franței, Georges Clemenceau, avea să spunea că “America este singura țară care a trecut direct de la barbarism la dezintegrare, ocolind stadiul civilizației”. Rămânând în același teritoriu, o asemenea opinie contrastantă o regăsim și la fostul președinte al Franței, Charles de Gaulle, care și-a exprimat-o prin memorabila sa constatare: “Puteți fi sigur că americanii vor face toate prostiile pe care le pot gândi, plus câteva altele, lucru imposibil de imaginat”. Un asemenea adevăr despre SUA este regăsită și în ceea ce avea să spună unul dintre cei mai valoroși politicieni ai SUA și gânditori politici ai secolului XX-lea, fostul Secretar de stat, Henry Kisinger, care, cu aura sa de mare om politic, avea să spună că “A fi adversar al SUA este periculos, dar a fi prieten cu SUA, este mortal!” Chiar dacă această afirmație pare a avea un caracter paradoxal, conține în ea un adevăr de necontestat, care s-a dovedit de-a lungul timpului. Am în vedere faptul că o putere precum a fost fosta URSS, aliată cu SUA, în cele două conflagrații mondiale, au devenit dușmance de moarte, pe când Germania, împotriva căreia a luptat, a devenit un aliat de nădejde în cadrul NATO!
Antiamericanismul a fost descris - din interior - de sociologul american de origine maghiară, Paul Hollander, în lucrarea consacrată acestui fenomen de profundă esență ideologică, Critici la domiciliu și în străinătate, 1965-1990. În această lucrare de referință, printre alte considerente evidențiate, acesta definește antiamericanismul ca fiind “un impuls critic neobosit față de instituțiile, tradițiile și valorile sociale, economice și politice americane”.
Fără doar și poate, o asemenea atitudine ostilă față de politica și establismentul american s-a cristalizat și mai mult cu prilejul recentei întâlnirii și confruntări dintre cei doi pretendenți la Casa Albă, asemenea a doi copii care se ceartă pentru o jucărie stricată, cum pare a fi în prezent America, învinuindu-se reciproc, cu pretenții care mai de care de a o repara, care, dincolo de fariseismul politic de care au dat dovadă, au demonstrat incompetență și amatorism politic, ca să nu spun mai mult! Această confruntare, dincolo de infantilismul politic de care au dat dovadă cei doi actori politici, a scos în evidență adevărata față a acestei pretinse superputeri, cu pretenții vădite de a conduce lumea. O asemenea dezbatere a creat nu numai o disonanță negativă (exprimată prin decalajului dintre așteptările publicului de pe mapamond și ceea ce ne-au oferit cei doi protagoniști), ci aș spune chiar o umilință, ignorându-ne și sfidându-ne prin incompetența de care au dat dovadă acești doi competitori pentru cea mai puternică funcție politică din lume. De aici, dar nu numai, rezultă că resursele antiamericanismului nu sunt numai de natură exterioară, ci și de natură interioară, autodiscreditându-se și autodecredibilizându-se, așa cum au reușit cei doi prezidențiabili gerontocrați. În esență, acești doi lideri reprezintă adevărata față a democrației SUA, întrucât, așa cum se spune, fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită! În momentul de față, în urma acestei confruntări, poporul american, și nu numai, a rămas confuz, deziluzionat și debusolat, asemenea întregii omeniri, prin machiavelismul de care au dat dovadă, asemenea tuturor liderilor politici, din toate statele lumii și din toate timpurile pe care le-a traversat omenirea!
Dr. Ioan Jude, sociolog
