Insomniile Voievodului
(…) În iulie 1504, când carul mortuar îl ducea pe Domnitor pe ultimul drum, de la Suceava la Putna, întreaga Moldovă, din Carpați și până la Marea Neagră, era inundată de lacrimi, jale și dangăte de clopot. Atunci, nimeni nu ar fi putut să creadă că moștenirea lăsată de Ștefan cel Mare și Sfânt “urmașilor urmașilor săi” va fi împrăștiată de epigoni și înghițită pe bucăți de imperiile hrăpărețe ce se lățeau peste moșia noastră. Pietrele de hotar înfipte de îndrăznețul Voievod pe Ceremuș, pe Nistru, la Marea Neagră, Dunăre și Carpați au fost smulse cu barbarie și viclenie la 1775, prin anexarea Bucovinei la coroana austriacă, iar la 1812 prin despicarea Moldovei și ocuparea părții ei de est de către imperiul rus. Astfel, destinul Moldovei a fost înjumătățit ca și destinul urmașilor Domnitorului, care s-au lăsat înghițiți de întuneric și resemnare timp de secole. Chiar dacă poporul a păstrat vie memoria Voievodului, înveșnicind-o în biserici și mănăstiri, în cântece și balade, în cetăți și monumente, în arbori și locuri, în viața de toate zilele, urmașii lui Ștefan cel Mare și Sfânt nu au știut să respecte testamentul și țara lăsate drept moștenire tuturor generațiilor născute și nenăscute pe pământul apărat și sfințit de sângele strămoșilor.
Orice urmaș al lui Ștefan cel Mare și Sfânt are datoria să conștientizeze că acei 47 de ani, două luni și trei săptămâni de domnie a Voievodului au însemnat zidirea unei Moldove veșnice, a cărei împlinire se putea face numai în spațiul național, cu tot neamul românesc împreună și nu în afara lui. Căutarea împlinirii și a afirmării, în mod separat, cerșirea bunăstării și prosperității de la imperii, mersul pe brânci sau în genunchi, lupta și ura împotriva fraților de același sânge nu putea să nu ne aducă la ziua de astăzi: o Republică Moldovă dezmembrată, ruptă pe bucăți și umilită la ea acasă.
În iulie, pe câteva clipe, simțim că ne dă târcoale umbra marelui Voievod. Vine pe la casele urmașilor săi să le amintească câteva lucruri simple de tot, de felul:
• teritoriul unei țări este veșnic și sfânt, el nu poate fi cedat sau dăruit străinilor, fiindcă fără un teritoriu național o țară nu poate exista, iar o națiune este pulverizată și dispare;
• independența reală stă la baza dezvoltării, afirmării și prosperării unui popor și fără această independență poporul zace în întuneric și sclavie, argățindu-i pe alții;
• respectul față de trecut, de strămoși, de limbă, istorie și înaintași, de tradiții este izvorul dragostei de țară și de neam;
• slăbiciunea neamului nostru se află în dezbinarea noastră, iar ca să devenim o națiune reîntregită, prosperă și împlinită, respectată și onorată, pe toate meridianele, urmează ca fiecare dintre noi să se vindece de această pacoste.
La Putna, nesomnul Voievodului mișcă lespedea de pe mormânt (…). Ștefan cel Mare și Sfânt se chinuie în neodihnă și sângerează pe harta ciopârțită a moșiei sale. Când, oare, îi vom aduce liniștea și odihna de care nu are parte nici El, nici Moldova lui, nici neamul românesc de atâtea secole de insomnie?
Revista națională NATURA, (Foto A.R.: Chișinău. Ștefan cel Mare, în așteptarea Reîntregirii Neamului Românesc! )
ALECU RENIȚĂ, Chișinău
