În a opta duminică după Paști, în rânduiala creștină a bisericii se sărbătorește “Pogorârea Sfântului Duh”, sărbătoarea numită și “Cincizecime”, dată fiind mobilitatea constantă a fixării acestei sărbători în raport de fixarea datei de sărbătorire a Paștelui, dar situându-se și în cea de-a cincizecea zi după Învierea Domnului, cu fluctuațiile care, imperativ, o situează în prima zi de Duminică după împlinirea acestui termen.
Sărbătoarea încheie ontologic și liturgic ciclul pascal.
Prin Pogorârea Sfântului Duh asupra Ucenicilor se constituie Biserica.
“Înaintea Înălțării Sale la cer, Hristos făgăduise Ucenicilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Care să-i învețe, să-i mângâie și să-i conducă la tot adevărul. Această promisiune s-a împlinit în ziua a zecea după Înălțarea lui Hristos la cer, sau a cincizecea după Învierea Sa din morți. În amintirea acestui eveniment, Biserica prăznuiește sărbătoarea Cincizecimii (Penthkosth hmera)”
Chiar dacă sărbătoarea creștină înlocuiește, cu același nume, și un praznic pe care iudeii îl țineau în amintirea primirii Legii, pe muntele Sinai, ori pentru a mulțumi lui Iahve pentru darurile Sale (recolta), pare-se, celebrarea se suprapune și peste o veche sărbătoarea romană a florilor, “Rosalia”, dedicată zeității Flora.
De aici, noi, ne spun etnografii și tradiția, printr-un specific exercițiu de adaptare și sincretism, am redenumit popular sărbătoarea “Rusalii”.
În fapt, conform superstițiilor populare, rusaliile ar fi chiar niște “ființe spirituale”, ielele reîntrupate în noaptea de “Rusalii”. Niște zeități feminine, cu o atitudine versatilă față de oameni, rele sau bune, în funcție de respectarea sau îndeplinirea unor cutume și superstiții. Tinere frumoase sau babe cloanțe.
La noi, deci, “Misio Spiritu Sancti”, zi în care creștinătatea celebrează pe a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, “Care, în chip de limbi de foc, S-a pogorât asupra Apostolilor în Ierusalim”, (la noi, românii) totul se reinterpretează relativ cel puțin prin denumire, obiceiuri și superstiții - “Rusaliile”.
Nu aduc prin această remarcă vreo critică, nici n-aș fi în măsură…
Ceea ce vreau, însă, să evidențiez este chiar bogăția și diversitatea spirituală păstrată… Uneori doar scornită ori exagerată de “antropologii” (așa cum se exagerează cu Dragobetele păgân ca opoziție tradiționalisto-neo-semănătoristă la mult mai creștinul Sfântul Valentin comercializat, azi, desigur, în “Valentine's day”, alteori confirmată, cum sunt și Rusaliile.
Și mărturiile stau chiar în multitudinea de obiceiuri ori jocuri populare, de la busuiocul pus la uși, unsul ușilor cu usturoi, pusul de crengi de tei la porți… la jocul călușarilor ori udatul nevestelor.
Rusaliile și Sânzâienele
Ceea ce face specială, însă, sărbătorirea “Rusaliilor” din acest an este aceea că în cea de-a doua zi, cea dedicată sărbătorii “Sfintei Treimi”, aceasta cade peste o altă sărbătoare creștină, “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” care, în tradiția noastră culturală, este, la rându-i, suprapusă unei altei celebrări păgâne legate de solstițiul de vară - Sânzienele!
Deci, în acest an, pentru amatorii de superstiții și vechi tradiții, rusaliile-ielele se vor întâlni cu sânzâienele-drăgaicele.
Ambele ființe mitice pot fi întruchipate în entități feminine extrem de frumoase și ispititoare, bune sau rele, dar, ambele, mai de grabă susceptibile, ușor de rănit în orgoliu, răzbunătoare.
Se prind în jocuri ca niște fecioare frumoase, îmbrăcate în veștminte străvezii, lascive, care își fac apariția în timpul nopții prin poieni înmiresmate sau holde, păduri, margini de lacuri sau ape.
În urma horei ielelor, pământul ars.
Se spune că acestea s-ar prinde în hore, departe de ochii oamenilor prin păduri și zone muntoase izolate, iar pe locul unde aceste ființe dansează, se spune că pământul rămâne ars, apele pe care le ating rămân pentru o vreme blestemate pentru cei ce s-ar încumeta să se scalde în ele.Sânzienele sunt și ele un fel de entități din clasa ielelor, ele sunt zânele din folclorul nostru, din basme, pare-se, după Mircea Eliade, moștenitoare ale Dianei, zeitatea romană…
În fine, ce spectacol are să producă întâlnirea lor în proximitatea Solstițiului de vară în ziua nașterii Botezătorului, a celui ce a deținut Preoția aaronică și “a fost administrator legal și premergătorul lui Hristos și a venit pentru a pregăti calea înaintea Lui…”.
Sigur, s-ar putea scrie mii de pagini, și s-au și scris câteva sute, despre îngemănarea acestor credințe și superstiții, toate moșteniri prețioase ale umanității.
Oare cum le-am putea face păstrate în patrimoniul nostru imaterial fără a le perverti?
Cum le putem apăra totodată și de kitschizarea neo-semănătoristă suveranistă, protocronistă, scorțoasă și ideologizată comunist-naționalistă, cât și de incultura woke, de corectitudine politică și de agresiunea acesteia, manifestate, ambele, prin enorma prostie a militaților lor. (?!)
Marius Ichim
