“Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață (…), atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!…”

Am cunoscut foarte de-aproape un om (Mihai Eminescu – 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889 – n.n.) de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară “formă nouă vorba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini pe care-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli cu un prieteșug ce nu le-a fost niciodată acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a dreptul “dezgust”.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși (…) Și iată ce gândea mai apoi despre mulțimea “amatorilor” și “cunoscătorilor”: “De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda: /Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură”.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!

(…) Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter, mai era și de tot sărac (…) .

(…) Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naștere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată și ridicol plătită – cu același fin și nobil instrument cu care trebuia să cânte “plutirea lumii pe mișcătoarea mărilor singurătate” – și pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alții, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulțumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfârșit.

(…) Creierul care a gândit despre soarta omului de geniu (…) n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de “mititei”!

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prietini de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, “în lipsă aproape absolută de subzistență, amenințat de cea mai mare mizerie”și astăzi se mănâncă mulți bani – direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce!

Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!…

Ion Luca Caragiale – (fragmente din articolul “Ironie”, în “Timpul”, 15 iulie 1890 – I.L. Caragiale, Opere, vol. II, Editura Minerva, București, 1971)

N.red. Mâine, 15 iunie, se împlinesc 135 de ani de la moartea poetului.

Lasă un răspuns