Am spus-o și cu mai multe numere de săptămânal în urmă, când vorbeam despre atacurile Moscovei la adresa României: rușii sunt disperați și am zice că noile aberații, ce vizează iarăși România, sunt de domeniul grotescului, al absurdului: cum să minciunești într-un hal fără de hal, precum că, cică, România ar fi avut vreo vină în foametea organizată de regimul stalinist în Basarabia? Nu li se face negru cerul gurii de atâtea minciuni, de atâtea zoaie și gunoaie ce ies din gura Kremlinului la adresa Țării noastre dragi și pașnice de când există (România luptând în războaiele provocate și impuse de alții doar pentru a se apăra)?
Tot mai dezorientați, mai debusolați, mai recalcitranți față de adevărul istoric, față de orice altă dreptate devin, pe zi ce trece, liderii ruși de la Moscova. Au încălcat aproape toate acordurile internaționale la care au fost parte, declanșând războiul din Ucraina, au călcat în picioare toate înțelegerile care-i țineau cât de cât în frâu, au scuipat de sus pe întreaga comunitate internațională și pe toate legile ei (cu precădere pe cele semnate cu UE), dar când a venit vorba să li se amintească și să li se indice locul lor, Rusia a sărit în sus de 7 metri, spunând că are dreptul la… veto.
Cititorul nostru își mai amintește, desigur, cum, în 2022, Rusia și-a folosit dreptul de veto pentru a bloca o rezoluție ONU pentru condamnarea invaziei în Ucraina. Atunci, unsprezece membri au votat în favoarea rezoluției, pe când India, China și Emiratele Arabe Unite s-au abținut.
Cu toate acestea, rezoluția a fost sortită eșecului din cauza puterii de veto a Rusiei ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.
Și, ca să vedeți, după cum a declarat, în timpul dezbaterii, ambasadorul SUA la ONU, organismul a fost creat pentru a încerca să prevină tipul de agresiune cu care se confruntă Ucraina.
După cum se știe, Carta ONU prevede că sunt necesare nouă voturi din 15 membri pentru ca o rezoluție să fie adoptată. Cu toate acestea, cei cinci membri permanenți – SUA, Marea Britanic, Franța, Rusia și China – au toți dreptul de veto. Și, după cum bine ați văzut, Rusia și-a folosit acest drept cu brio, fără scrupule.
Dar, într-adevăr, e penibil: cum să-l susțină Consiliul de Securitate al ONU pe agresor, adică pe Rusia? Și de ce agresorul, în cazul dat, a avut drept de veto?
Să revenim însă la ceea ce ne-a lăsat pur și simplu consternați: Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al MID-ului de la Moscova, a debitat o altă minciună sinistră: “Susținând politica demonizării trecutului sovietic, partidul de guvernământ din R. Moldova, acum doi ani, a declarat a treia sâmbătă din luna aprilie drept Ziua memoriei victimelor foametei organizate din anii 1946-1947. Aș vrea să aduc aminte că motivul foametei din acea perioadă a fost distrugerea completă a agriculturii, industriei, infrastructurii sociale a țării după venirea pe pământ moldovenesc a trupelor române și germane. Asigurarea colectării recoltei și confiscării ei de la țărani pentru necesitățile Bucureștiului a reprezentat scopul principal al administrației române”…
Atât că mărturiile zecilor de mii de deportați prin siberiile de gheață, o bună parte dintre care au ajuns și până la noi, ne vorbesc despre cu totul și cu totul altceva. Pentru că înainte de a fi deportați, oamenilor li se confiscau toate produsele agricole de către soldații ruși “eliberatori”, și în primul rând grâul, li se scuturau podurile, erau lăsați să moară de foame… Iar minciunile crase ale Mariei Zaharova sunt combătute atât de supraviețuitorii iadului rusesc, cât și de istorici, care prezintă realitatea obiectivă, și anume că, din 1944, când URSS a reocupat Basarabia, puterea sovietică a impus predarea obligatorie a produselor agricole în folosul așa-zișilor eliberatori, iar gospodăriile țărănești trebuiau să predea la stat cotele de cereale, floarea-soarelui, cartofi, soia și fân, dar și de carne, ouă, lapte, brânză și lână. Cine nu se conforma era lăsat fără rezervele acumulate și trebuia să plătească o amendă echivalentă costului produselor pe care nu le-a livrat.
Iar în aprilie 1945, ne mai spune istoria, regimul sovietic a stabilit cotele pentru anul 1946, care nu au fost modificate ulterior, deși se stabilise între timp că recolta pentru acest an urma să fie una scăzută. Astfel, ocupanții veneau în gospodăriile oamenilor, măturau podurile și luau până la ultimul grăunte. Planul pentru 1946 a fost realizat la 101,5%, sovieticii luând chiar mai mult decât preconizau. Așadar, în loc să ajute populația afectată de foamete, URSS exporta cereale.
Și atât că nimeni, dar absolut nimeni, niciun martor al atrocităților regimului sovietic stalinist n-a pomenit nimic, nici măcar de vreun român cât de pricăjit, care să fi luat cu sila măcar o bucățică de pâine de la vreun român basarabean. Dimpotrivă, pe basarabenii care au reușit să treacă Prutul și să se adăpostească la pieptul Țării-Mamă, unde, vai, ajungea din păcate, în acele timpuri tulburi mâna lungă a Moscovei, românii din Țară i-au primit cu brațele deschise, i-au adăpostit și le-au purtat de grijă, ba chiar i-au și ascuns de kaghebiștii ruși, care-i căutau să-i deporteze prin cele siberii…
Dar nu se lasă mai prejos nici Serghei Lavrov, șeful diplomației rusești, care debitează/aiurește la unison cu Zaharova, deși un pic pe alte… subiecte. El spune niște minciuni gogonate, afirmând că găgăuzii sunt privați de drepturi și de subsidiile care li se cuvin, pentru că nu susțin integrarea europeană, și că același lucru se întâmplă și cu cetățenii din stânga Nistrului, Lavrov mai adăugând (insinuările sale nefiind susținute de nicio declarație sau document) că, cică, autoritățile Republicii Moldova și-ar dori să suprime militar regiunea transnistreană. Desigur, inepții lucrate la repezeală de toate grupurile subversive, afiliate Kremlinului. Pentru că noi cunoaștem, dragă cititorule, că poziția Chișinăului rămâne aceeași: soluționarea diferendului transnistrean poate avea loc exclusiv pe cale pașnică, prin dialog.
La ce declarații să ne mai așteptăm de la liderii de influență ruși, care, în marea lor disperare, după ce țara lor a încălcat toate drepturile morale și umane, clocesc zi și noapte noi minciuni, fac noi scenarii apocaliptice pentru Ucraina, UE și pentru toate celelalte țări creștine, care respiră în Hristos.
(“Literatura și Arta” – săptămânal al scriitorilor
din Republica Moldova, 2 mai 2024, nr. 18-19)
Nina Josu