Rar mi-a fost să asist la un atac atât de dur la adresa Bisericii Ortodoxe Române din partea unui preot, din interiorul ei, cum a reușit preotul - regizor și scenarist Ciprian Mega în filmul menționat. Indignarea și revolta care m-au cuprins sunt cu atât mai mari, cu cât acest film a fost dat spre vizionare publicului larg (cu concursul unei televiziuni!) tocmai în Sfânta zi de Paști ortodox, când creștinii ortodocși retrăiau acele clipe ale Învierii Domnului. Probabil că cei care l-au difuzat pe ecranele televizoarelor și în sălile cinematografelor, din spirit patriotic și creștin, au considerat că este nevoie să ne “trezească”din somnul dogmatic, înfățișându-ne o realitate de care cu toții suntem conștienți.
Nu mă voi ocupa de narativul și registrul tematic al acestui film, ușor de dedus, ci de motivația celui care l-a realizat, și de unde se vor putea deduce substraturile ascunse ale mesajelor transmise prin acest film controversat și revoltător. Dacă privim trecutul realizatorului - scenarist și regizor, un tânăr preot, născut pe meleaguri vrâncene (38 de ani), vom putea deduce că avem de a face cu un personaj destul de controvesat sub raport caracterial (a judeca pe alții și a face publică o asemenea judecată contrastează cu principiile religiei creștine!), care disimulează onestitatea prin urmărirea unor interese personale și de grup, disociate în mare parte intereselor instituției pe care o slujește, dar pe care vrea să o reformeze “după chipul și asemănarea sa”, dacă luăm în considerare bunele sale intenții reformatoare! Desigur, din narativul și registrul tematic al filmului nu rezultă acest aspect, miza reală a filmului fiind revolta și răzvrătirea, pe fondul spiritului de frondă, și nu atât reformarea, chiar dacă se lasă a fi subînțeles un asemenea obiectiv lăudabil, alături de altele de mai largă anvergură, cum ar fi presiunea dinăuntru și din afară asupra unei procuroare în curs de devenire procuror șef, cu acordul și sprijinul nemijlocit al reprezentanților acelor puteri exterioare statului român, dar în conexiune cu acestea.
Pentru a înțelege mai bine acest fenomen psihosocial, voi menționa că în dicționarul limbii române, printre alte semnificații, spiritul de frondă înseamnă exprimarea nemulțumirii față de alte persoane ori fapte, bazat pe motive ori interese personale. În al doilea rând, o asemenea opunere față de o idee și o asemenea manifestare nu se face în mod gratuit și nici nejustificat, ci în mod subiectiv, personal și vehement, asemenea personajului la care mă refer, adoptând un comportament de răzvrătit, cu pretenții reformatoare. Cei care au văzut sau vor viziona acest film, mai mult cu încărcătură ideologică - manipulativă decât artistică (sub acest ultim aspect se poate spune că este un eșec!), au putut observa cu ușurință că scopul real al filmului, pe lângă cel pretins, constă în revanșa și răzvrătirea pe care și-a dorit-o regizorul față de unii reprezentanți ai ierarhiei BOR, începând cu protopopul unei comunități religioase și terminând cu patriarhul bisericii (pus în penumbră în film), constând în defularea acelor stări de nemulțumire și a acelor frustrări acumulate de acesta. Din această perspectivă, filmul regizat de acest preot ortodox are un profund caracter autobiografic, ceea ce face ca amprenta subiectivității să devină transparentă. În realitate, prin acest film sunt evidențiate opreliștile cu care s-a confruntat Ciprian Mega după absolvirea facultății de teologie, concretizate în refuzul episcopului de Oradea și Bihor, Sofronie Drincec, de a fi hirotonisit la episcpia condusă de acesta, fiind astfel hirotonisit ca preot ortodox de limbă greacă la o Biserică din Cipru (2009-2015). Biserică, care are puternice conexiuni cu Biserica Ortodoxă Rusă și conducătorul acesteia, patriarhul Chiril I al Moscovei, de care nu avea să fie neutru nici acest preot, devenit regizor a mai multe pelicule cinematografice (Nunta lui Iov - 2015, un scurt metraj, Dimineața care nu se va sfârși - 2017, Glasul care strigă în pustie - 2021, cu care participă pentru prima oară la festivalul de la Moscova), și ultimul său film, “21 de rubini”, considerat de unii o capodoperă cinematografică, atâta timp cât, alături de alte 8 filme, a fost selectat pentru Festivalul Internațional de Film BRICS - 2024. Pe lângă faptul că filmul s-a bucurat de un real succes și aprecieri din patea unor mari specialiști, printre care se află și marele regizor rus, Nikita Mikhalcov, punctul culminant este atins prin accesul la cele mai înalte nivele ierarhice ale conducerii Federației Ruse, inclusiv convorbirea cu președintele Putin.
În esență, se poate spune că dincolo de pretextul mesajelor transmise, miza reală a filmului este critica corupției din aceste structuri ecleziale - și nu numai -, care din scop devine mijloc în raport cu scopul propriu-zis, acela al defulării frustrărilor printr-o pretinsă reformare în Biserică și acest spirit de frondă regăsit pe întreaga peliculă. Prea puțin s-a insistat însă pe titlul propriu-zis al filmului, mulți întrebându-se, probabil, ce vrea să simbolizeze acei “21 de rubini” (corect fiind spus rubine, de unde caracterul comercial!). Simbolistica este relativ simplă, comportând cel puțin două conotații simbolice: ceasul, perceput ca o moștenire de valoare de la părinți - familie, ca o formă de socializare primară - cei șapte ani de acasă, superioară socializării și educației primite de la societate și instituțiile educaționale ale acesteia, implicit cele religioase, și în al doilea rând, un sens cu mult mai profund, este cel asociat timpului, care, asemenea ceasului, merge înainte, fără să producă schimbări profunde în bine, ci dimpotrivă, conduce la degradare, la ceea ce numea Ecclesiastul prin deșertăciune, relevându-se faptul că cea mai predispusă creatură spre degradare este ființa umană!
Dr. Ioan Jude, sociolog
