Podul de flori a pulverizat Cortina de fier de pe Prut în ziua de 6 mai 1990, arătând lumii întregi că de o parte și de alta a râului locuiește unul și același popor - Poporul Român.
În acea zi sfântă am văzut cum un râu de lacrimi s-a transformat într-un râu de flori, iar românimea, despărțită timp de o jumătate de secol, curgea ca un fluviu imens și bucuria întâlnirii părea fără margini și pentru totdeauna. În acele clipe înălțătoare trăiam istoria la superlativ și acopeream nedreptățile îndelungate cu florile aruncate în apa Prutului, admiram chipul frumos al unui popor, care se descătușa și își dorea sincer să se reîntregească. Nu ne cunoșteam, dar mulțimile fremătau și peste tot auzeam dulcea și materna limbă română, ceea ce pentru basarabeni părea neverosimil - să fii în mijlocul a zeci și sute de mii de oameni și toți să vorbească în limba ta. În acele câteva ore de libertate ne îmbrățișam frații și rosteam: “Basarabia a înviat!” Și auzeam printre florile și lacrimile de bucurie: “Adevărat a înviat!”
Podul de flori a avut încărcătura unei explozii de dor între românii izolați timp de jumătate de veac de frontiera artificială trasă de Moscova imperială prin inima aceluiași neam. Multora le părea întâlnirea din 6 mai un semn divin după o jumătate de secol de umilință, robie, înstrăinare și batjocură, Podul de flori aducea o zi de lumină și de imensă bucurie unui popor sfârtecat banditește în două.
Sârma ghimpată întinsă de-a lungul Prutului era crucea pe care fusese răstignită Basarabia românească.
Să se țină minte că acest eveniment cu mare încărcătură simbolică se producea pe frontiera sovieto-română, când Uniunea Sovietică mai ținea sub talpa ei și țările din lagărul socialist, iar serviciile secrete imperiale puteau înscena orice provocare mârșavă.
Important e că peste un milion de români au avut înțelepciunea să arunce în gura nesătulă a Moscovei un râu de flori și să demonstreze tuturor că basarabenii sunt parte integrantă a poporului român.
Au trecut peste trei decenii de când Prutul, timp de o zi, s-a reîntors la normalitate și devenise ceea ce fusese de veacuri - un râu intern al Moldovei istorice și al României reîntregite. Stăpânii de la Moscova și slugoii lor de la Chișinău așteptau la începutul anului 1990 momentul potrivit ca să bage Basarabia reînviată într-o baie de sânge. “Experții rusofili și țațele Vanga” care formează astăzi națiunea civică și comentează prostește evenimentele trecute, ar fi bine să ridice presa unională (Pravda, Izvestia, Trud) de pe la începutul primăverii din 1990 și să citească avertismentele dure ale generalilor din trupele de grăniceri și ale KGB-ului la adresa “naționaliștilor și Frontului Popular din Moldova, care pun la cale schimbarea frontierei sovietice de pe Prut pe Nistru cu implicarea populației”.
“Podul de flori” a fost replica genială a românimii de pe ambele maluri ale Prutului dată serviciilor secrete rusești, care căutau pretexte să înăbușe în sânge Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia.
Să le reamintim mancurților transformați în experți că pe 17 aprilie 1990, la Chișinău își începuse activitatea Primul Parlament expresie instituțională și legală a mișcării de renaștere și a poporului deșteptat , parlament care adoptase în primele zile, Tricolorul românesc drept drapelul de stat al RSSM și schimbase fusul orar de la ora Moscovei la ora Bucureștiului. Spaima hoților de la Kremlin era uriașă, fiindcă simțeau că le scapă din gheare teritoriul furat de la România în 28 iunie 1940.
După 34 de ani de la acea primăvară îndumnezeită, în care florile acopereau 700 de km de Prut, iar moldovenii reînviați își vedeau Țara reîntregită, cel mai greu lucru e să privești drumul pe care a fost mânată R. Moldova după 1994 încoace. Și s-a lăsat mânată!
Ar fi atâtea de spus, mai ales că mulți au contribuit la marginalizarea și înlăturarea oamenilor de valoare și înlocuirea lor cu agenți ruși, cu mutanți, profitori, tâlhari și nulități gen dodon, șor sau greceanîi. Fauna de profitori și paraziți, ieșită din incubatoarele lui Lucinschi, Diacov și Voronin, a schimbat macazul și a împins R. Moldova în prăpastia prostiei, sărăciei, dezbinării și vrajbei. Ei au aruncat în aer podurile de flori și au reîntors populația în robia stăpânilor de la Kremlin.
Ca să șteargă din memoria colectivă Mișcarea de Eliberare Națională, ei au scârnăvit aspirațiile milioanelor de moldoveni, care începeau să-și descopere identitatea românească, ei au susținut agresiunea Rusiei împotriva noastră în 1992, ei au dat foc Declarației de Independență, care deschidea drumul spre reîntoarcerea basarabenilor Acasă, ei au întreținut non-stop propaganda rusă în R. Moldova, așteaptându-l și astăzi pe odiosul criminal de război putler
Ce ați făcut, fraților? Ați dat cu piciorul în oamenii care vă apărau și vă iubeau cu adevărat? Ați crezut că trădătorii o să vă facă dreptate și poduri de piatră? Nu v-ați întrebat niciodată de ce lepădăturile de ieri și de azi urăsc furibund Podul de flori? Nu cumva era singurul drum pe care Mișcarea de Eliberare Națională vi l-a arătat în acea zi de 6 mai 1990 și urma să vă țineți de el ca de pașii lui Dumnezeu?
La ce ați ajuns, la ce v-au adus idolii voștri de lut? Să vă batjocorească într-un hal fără de hal - să nu vă dea voie să vă primiți frații în Casa Mare, ci în drum sau sub pod. Aceasta e soarta moldovenilor sovietici - să stea cu vorșordodoniștii în brațe și să cerșească ajutoare de la lumea civilizată, să refuze să fie stăpâni în casa lor și să aștepte salvarea de la călăii care le-au ucis bunicii și i-au transformat în robi. Drumul pe care l-au parcurs moldovenii vorșor-dodoniști timp de peste 30 ani s-a văzut foarte clar, când au venit ajutoarele din România în timpul pandemiei - de la Podul de flori la “Sub pod”.
La 6 mai 1990 aveam o elită de patrioți, care își iubeau Neamul și Țara, îndrumând basarabenii să ajungă Acasă, în România. La 6 mai 1990 aveam un popor aproape liber, care își privea viitorul de pe Podul de flori.
Cine, tovarășii Iliescu și Lucinschi, au pus pe linie moartă Mișcarea de Renaștere Românească din Basarabia? Doar Rusia imperială?
Peste trei milioane de români din stânga Prutului, purtați de călăuze false, rătăcesc prin pustiu de 34 de ani și își caută Țara. Cât va mai dura agonia? Chiar nu auziți șuieratul rachetelor rusești și țipetele de groază ale mamelor și pruncilor de alături? Ucraina nu are unde să se ducă, dar voi ce mai așteptați - “russkii mir”, Bucea, Irpin sau Bahmut? Mâine s-ar putea să fie târziu, iar malurile Prutului să se piardă pe meridiane diferite.
România, NATO și Uniunea Europeană reprezintă “Podul de flori” din anul 2024 pentru toți cetățenii responsabili din stânga Prutului! E singura salvare reală!
(Revista națională NATURA, nr.339
Foto Mihai Potârniche: 6 mai 1990. Podul de flori!)
ALECU RENIȚĂ
