“Pe vremea când Dumnezeu cu Sfântul Petru umblau pe pământ, sub chipul unor moșnegi gârbovi, sprijiniți în toiag și cu sandalele rupte, iar la căderea nopții băteau pe la ușile oamenilor, și li se întâmpla de multe ori să fie izgoniți, într-un rând, i-a prins noaptea în câmp, iar odată cu ea o ploaie care le-a udat veșmintele și i-a umplut de noroi, și tot rătăcind ei în întuneric, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.
Câinii mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate și au răspuns: - Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și el a început să dea porunci, dar cu blândețe: - Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o doniță de apă proaspătă. Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte...
Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe, și i-au ospătat, și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutui și a busuioc.
A doua zi dimineață iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus și în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun.
Și cum au ieșit din sat, Sfântul Petru a început să se roage de Dumnezeu:
- Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos!
- Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petru, c-ai văzut că nu erau nevoiași!
- Doamne, fă ceva, fă-i ca să-și vadă măcar o dată sufletul!
- Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre?
- Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul acela de acolo...
- Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
.... Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”
GEO BOGZA
