“Unde te duc, tăticu?”, m-a-ntrebat tânărul taximetrist, deschizând portiera mașinii cu care venise la comandă. M-am uitat la el și, ca-ntr-o fotografie fulgerătoare, mi-au apărut în față simultan mai multe imagini. Avea blugii rupți, tot la “comandă” după moda la zi. Printre găurile zdrențuite ale pantalonilor i se putea vedea pielea ușor negricioasă, bronzată, din care se ițeau, ca dintr-o perie uzată, câteva fire de păr răzlețe.
Din poziția în care stătea se vedea că-i purta degajat, cu acea “libertate” la zi, care n-are nimic de-a face cu libertatea în sine și cu un fel de lejeritate arogantă specifică timpului. O figură ciudată îi proiecta fața într-o apariție stranie. Un fel de creastă de cocoș rămasă din propriu-i păr în mijlocul capului, întinzându-se de la fruntea-i îngustă la ceafă, înconjurată din cele două părți de restul de păr tăiat scurt, ce semăna cu un gazon proaspăt tuns. Semăna cu un struț văzut de mine în copilărie. Cătarea ochilor era scurtă, vigilentă, obișnuită, parcă, de timp și, de ce nu, poate că și moștenită cu acel ceva de a profita devastator de tot ce-i oferă clipa. O nervozitate a întregului trup denunța stigmatul unei generații ce parcă nu mai vrea să asculte de timp. Tricoul larg, transparent, nespălat de mult îi atârna pe trupu-i slab precum pânza unei corăbii uitată de vânt. Un damf al unei zile mici și triste mă-nconjura pe nesimțite.
- “Unde te duc, tăticu?”, m-a-ntrebat el.
Mi-am revenit după șoc destul de rapid și i-am răspuns.
- “Du-l pe tăticu la Muzeul Național de Artă, fostul Palat Regal”, am precizat eu, simțind în aer un fel de perplexitate fatală.
Pentru o clipă, tânărul șofer și-a ridicat ochii din telefonul mobil pe care-l butona nervos și, de sub creasta lui de cocoș, mă privi cu un ușor dispreț.
- “Mă lași! Unde vine asta?”
Tânărul lovise bine, mă prinsese cu garda jos. Virilitatea lipsei de cultură, noul inamic al lumii, aproape că mă făcuse și pe mine knock-out. Nu-mi venea să cred! Mă întrebam cum să nu știe unde este fostul Palat Regal? Nu i-am cerut să mă ducă pe o uliță anonimă, ci la Muzeul Național de Artă.
- “Lângă Ateneul Român! Acolo unde se țin concertele!”, am precizat eu cu un aer de ușoară disperare în glas.
- “Băi tăticu, mă lași!”, îmi spuse din nou creasta de cocoș, neridicându-și ochii de data aceasta din telefonu-i mobil. Era fascinat de un joc. Ființa lui era revărsată toată în cutiuța aia mică de plastic, cu ecran. Simțeam că vorbele pe care mi le adresase erau deja o favoare, o mică concesie pe care mi-o făcuse. Dintr-odată mi-a fost teamă să nu-l deranjez. Era ocupat cu ceva mult mai important și eu îl tulburam cu fleacuri.
- “Șefu!”, schimbă el apelativul. Brusc, m-am bucurat că nu mai sunt tăticu și că mă gradase! “Spune-mi unde e strada, ca s-o pun pe GPS!”, îmi ordonă tranșant, în cele din urmă, creasta de cocoș cu blugi rupți.
- “Piața George Enescu!”, i-am răspuns eu dintr-o suflare, plin de emoție, de parcă eram la școală și dădeam extemporal.
- “Păi așa zi, nene!”, mă boteză el din nou și cu degetul lui murdar apasă pe ecranul GPS-ului. Mașina porni în viteză, curbele se luau ca la raliu. Mă simțeam ca-ntr-un film cu James Bond. Dar ceea, ce lipsea categoric din producția cinematografică consacrată era șoferul acesta, pe care mi-l hărăzise destinul. Conducea nu numai cu mare viteză, dar nu se uita aproape deloc pe fereastră. Urmărea totul pe GPS. Între el și ecranul mic era o întrecere fatală care la mine se cuantifica în zeci de spaime pe minut. Omul era tot una cu ecranul. Semăna cu un pilot de bombardier care vede lumea de sus și care urmărește cu aviditate ecranul de la bord, ca să știe unde să plaseze bomba fatală. Iar eu în spate, singura victimă colaterală, tăceam mâlc, așteptându-mi în tăcere, resemnat, cumplitul destin. Mă uitam înspăimântat când la ecran, când pe parbriz în față. Erau două lucruri total diferite. Creasta de cocoș, excitată la culme de punctele și liniile ecranului, își transportase în mod subit tot entuziasmul pe care-l avusese cu jocul virtual, de data aceasta în lumea reală. Cu singura diferență că el, din nefericire pentru mine, rămăsese tot în cea virtuală. Căci în lumea reală se-ntâmplau în fracțiuni de secundă evenimente care nu-i apăreau acelei perechi nervoase de blugi rupți pe ecran, ci mie direct în față. Pisici care traversau în fugă, bicicliști speriați de moarte frânând disperați, ca apoi să văd un incredibil salt de gimnastică făcut din mijlocul trecerii de pietoni, înapoi în dreptul semaforului de pe trotuar, de o doamnă în vârstă, care pentru nimic în lume, oricât de mult ar fi fost plătită, n-ar mai fi refăcut o astfel de performanță.
Într-un târziu am ajuns și-n fața Muzeului Național de Artă. Pe gardurile fostului Palat Regal rămăseseră, ca un tăcut și dureros adio, miile de flori și zecile de coroane aduse cu prilejul funeraliilor ultimului rege al României, Majestatea Sa Regele Mihai I.
-”Să moară mama, aici a murit cineva?!”, m-a izbit observația țâșnită ca dintr-un abis sufletesc a șoferului.
M-am cutremurat! Nu-mi venea să cred. O țară-ntreagă participase, așa cum putuse, cu sufletul întristat, la această din urmă despărțire de propria-i condiție Regală. Degetele-i murdare cu care tasta în continuare telefonu-i mobil s-au repezit ca niște păsări de pradă să-mi rupă bonul cu prețul călătoriei.
-”Regele Mihai!”
-”Care Rege?”, a venit întrebarea promptă.
-”Care rege, tăticu? Ce, noi am avut Rege? E cinșpe lei cursa! Hai pa!”
N-am mai zis nimic! I-am dat banii plus bacșișul de rigoare și m-am dat jos din mașină. A plecat în goană, cu mâna pe volan și cu ochii ațintiți pe tastatura telefonului mobil de care îl lega o relație aproape erotică. La ora aceea piața din fața Palatului era goală. Din când în când, se ivea câte un trecător ce părea o palidă umbră a prezentului într-un trecut încărcat de istorie. Coroanele aduse ca un ultim omagiu Regelui, miile de flori, fotografiile și sutele de lumânări acum stinse, vorbeau de la sine, într-o cumplită tăcere, despre esența adevărată a acestui neam. Acolo era concentrată, discret, delicatețea dureroasă a sufletului românesc. O imprevizibilă și totală victorie a lui în fața istoriei crunte, care-și propusese să-l distrugă. Acolo, în florile acelea aduse cu mâna tremurândă, în miile de suspine ce au aprins efemere lumânări, stătea tăcută și smerită majestatea negrăită a acestui neam. În jurul Regelui ce închisese ochii, ducând cu sine tristețea propriului destin și deopotrivă tragedia propriei țări, venise să-l conducă pe ultimul său drum, ridicată ca printr-o tainică și dumnezeiască Înviere, România Mare, cea pe care el a purtat-o în inimă, neîntinată de nimeni și nimic, în cruntul său exil. Auzeam fără să vreau ceea ce nu se aude: ecoul trist al miilor de pași care-și conduseseră Monarhul în istorie.
Șoferul de taxi, “romînia” mică, ce m-adusese în acest loc, dispăruse. Fusese ca un mic coșmar care-și ceruse dreptul să trăiască alături de visul de neînfrânt al acestei țări.
Din volumul “Omul liber”, autor Dan Puric
