• “La împlinirea vârstei de 75 de ani, mă simt ușor stânjenit față de tata, față de prieteni, ei s-au stins cu mult înainte de a împlini această vârstă... Am clar sentimentul că eu am făcut prea puțin față de anii mulți pe care mi i-a dat Dumnezeu să am parte de ei... Am pierdut mult timp, multe zile s-au irosit și mă simt vinovat pentru această risipă! Am ezitat prea des, am stat deoparte în loc să mă bag, am tolerat prea mult impostorii, m-am temut să nu par interesat personal... Între a fi util și a nu mă compromite am ales prea des să nu mă compromit... Or, nu rămân după noi decât faptele, iar eu stau prost la acest capitol al făptuirii. Aș zice și eu ca poetul: «par delicatesse» i-am lăsat pe alții să se bage în față, unde nu le era locul! Nu știu dacă a fost chiar «par delicatesse» și nu din comoditate, din lașitate ori chiar teamă! E greu să știi chiar
față de tine însuți de ce ai făcut una sau alta sau de ce nu ai făcut... Îmi pare rău cel mai mult pentru cele nefăcute!
Ion Coja (1942-), profesor universitar, lingvist, publicist, scriitor, militant politic naționalist. Senator pe listele PDAR în legislatura 1992-1996. Membru marcant al Uniunii Vatra Românească, organizație de sorginte patriotică, președinte UVR București. În anul 1979 primește premiul Academiei Române.
***
• “Când te trezești mare, te pomenești deodată la picioarele lui Dumnezeu”. (Amurgul Gândurilor, Ed. Humanitas, 1966, pag. 55.)
- “Când ascultăm muzică dăm de marginile lui Dumnezeu și atunci când alunecăm spre o zonă de note finale, ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu”. (Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, 1995, pag. 89.)
- “Există momente în care, oricât de departe ne-am găsi de orice credință, nu ni-L imaginăm pe Dumnezeu decât ca interlocutor”. (Despre neajunsul de a te fi născut, Ed. Humanitas, 1955, pag. 218.)
- “Nu-mi văd decât umbra în Dumnezeu, cu cât mă apropii de El, ea se interpune între noi și fug de Dumnezeu din propria mea frică”. (Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, 1955, pag. 89.)
- “Orice ocară la adresa lui Dumnezeu se întoarce împotriva celui ce a spus-o. Căci distrugându-L din inima noastră ne tăiem creanga de sub picioare”. (Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, 1966, pag. 135.)
- “Singura uitare este somnul în divinitate! Când își va lăsa Dumnezeu peste mine pleoapa?” (Lacrimi și Sfinți, Ed. Humanitas, 1995, pag. 134.)
EMIL CIORAN (Filosoful disperării) (1911-1995), a fost un filosof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. S-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran, era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. A fost distins cu diferite premii naționale și internaționale, iar în anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
***
• “Într-o pustie, un om ajunse la o fântână și stătea mort de sete lângă ea. Cum așa? Pentru că la fântână nu era găleata de scos apă. Cineva o luase”.
Așa este și cu cel ce nu cunoaște pe Iisus Mântuitorul și Mijlocitorul. Iisus este Vasul cu Care scoatem și Care ne scoate “apa cea vie”, apa vieții, din fântâna dragostei lui Dumnezeu. Cine n-are acest vas moare de sete lângă fântână.
P.S. II Ioan cap. 1, vers. 9-11: “Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu. Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți Bun venit, fiindcă acesta se face părtaș la faptele lui cele rele!
Cu dragoste creștină,
părintele Ilie
