Ceea ce aveam să descoper în curând avea să mă întristeze cumplit și să-mi spulbere orice iluzii sau planuri de viitor: în primul rând, să încetez să cred că suntem victimele unor abuzuri ale funcționarilor de sus pe care statul, chiar de nu le vede momentan și nu ne reabilitează, oamenii simpli din popor le înțeleg, regretă injustiția și sunt de partea noastră. Din primele zile pe pământ siberian, cam peste tot, descopeream aceleași priviri încărcate de ură ale băștinașilor și aceleași acuzații că suntem fasciști și asasini, iar puterea sovetică e prea blândă și umană cu niște criminali, care trebuiau împușcați pe loc sau duși la minele de uraniu, nu strămutați cu traiul dintr-o parte în alta. La Armizon, localitatea în care am muncit ca lemnar, am găsit o singură familie de basarabeni, intelectualii Gheorghe și Valentina Caminschi din Bălți, deportați încă în iunie 1941. Avocatul Gheorghe Caminschi, poate și din cauza diferenței de vârstă, a rămas pentru mine o carte închisă, deși discutam destul de deschis mai multe probleme dureroase. Nu-1 credeam că stigmatul de dușman al poporului e mai greu de dus decât foamea zilnică, decât dezmembrarea familiei și decât gerurile și vifornițele, decât roiurile de țânțari și tăuni, decât milioanele de ploșnițe, care ne transformau nopțile în coșmaruri. “Ești tânăr și s-ar putea să ajungi să fii îndreptățit, să-ți dea voie să te întorci acasă, dar acolo o să găsești alți oameni, lumea de la Cobâlca (Codreanca - n.a.) nu te va întâmpina ca pe un martir, ci ca pe un dușman al puterii și, ține minte, lumea niciodată nu o să fie de partea ta, ci va fi de partea statului. Ce o să spună statul, aceea o să spună și ei, dacă nu mai rău. Ai să te convingi că poporul simplu de aici e mai fiară decât statul, deși statul 1-a făcut așa să fie. Ei înghit ura de clasă din 1917, iar noi, basarabenii, încă nici nu cunoaștem ce otravă e asta. Dar o să ne otrăvească și pe noi rău de tot. Dacă o să reușească să-L scoată pe Dumnezeu din sufletul basarabenilor, o să fim ca ei, dacă nu și mai răi”. Nu-l credeam. Pe urmă am avut discuții cu familia de nemți Langoffer, deportați de pe Volga, de la care am reținut că e cumplit să fii nerus în Rusia, că măcar să ai stea în frunte, dar dacă faci parte din alt neam, ești tratat ca om de mâna a doua. Nici pe Langofferi nu i-am crezut până la capăt. Apoi ne-am despărțit, fiindcă în urma demersurilor mele către diferite instanțe, la începutul lui 1950, eu am obținut dreptul să mă transfer la familia mea, la Krutiha, localitate care se afla cam la 500 km de Armizon. A fost cea mai mare bucurie trăită de mine în 7 ani de gulag, când mi-am îmbrățișat mama, soția și fiica. Câte nu ne-am povestit?! Între multele chinuri suportate de mama și Grada în acel iulie fierbinte în marfarul de vite, soția mi-a mărturisit că mașinistul de locomotivă, văzând-o cu copilul de trei luni, care putea să moară în orice clipă, i-a propus să-i dea pentru totdeauna fetița lui, că familia dânsului o să aibă grijă de micuță, de ce s-o calicească în năduf și să-i distrugă viața, fiindcă e fiică de deportați. “O să-i dau numele meu de familie și o s-o salvez de probleme și rușine. Va avea o viață normală, nu-ți bate joc de copil”, o ruga mașinistul. Acolo, timp de aproape 7 ani, le-am dat dreptate și lui Caminschi, și lui Langoffer, gustând zilnic din otrava servită de autorități și băștinași din două cupe la fel de veninoase: dangaua cu însemnele de dușman al poporului și statutul de a fi “națmen”, adică moldovean (orice nerus, indiferent de naționalitate, era numit “națmen” - n.a.). Când în februarie 1956 am primit hotărârea judecății de reabilitare, am avut iluzia că m-am spălat de pata murdară și rușinoasă pusă pe noi de un regim criminal, că am scăpat de complexul vinovăției, dar de-a lungul vieții, cu și fără ocazie, când era vorba de victimele comunismului, de deportările criminale, auzeam cam aceeași părere: nu trebuia să-i ducă tocmai în Siberia, dar se vede că totuși au făcut ei ceva, dacă i-au dus. Uneori cei de sus, ca și cei de jos, băteau șaua, iar adeseori și deschis, mi se amintea că statul sovietic a fost îngăduitor cu mine și cu familia mea și ne-au lăsat să revenim la baștină, în Moldova. Și azi, după 61 de ani de la oribila crimă a Kremlinului, comuniștii de la Chișinău consideră că partidul a procedat corect, iar vina o poartă dușmanii de clasă.
(Va urma)
Alecu Reniță - Literatura și arta
